Dumbledore! spuse Harry fără să gândească, pentru că pe el îşi dorea să îl vadă şi, spre mirarea lui, garguiul se dădu la o parte, dezvăluind scara în spirală din spatele lui.

Harry dădu buzna în biroul circular şi îl găsi schimbat.  Portretele care erau agăţate peste tot pe pereţi erau goale. Nu mai era nici un director sau directoare, se părea că plecaseră cu  toţii, fugind prin tablourile din castel, pentru a vedea mai bine ce se petrece.

Harry se uită deznădăjduit la rama părăsită a lui  Dumbledore, care se afla chiar în spatele scaunului  directorului, şi apoi îi întoarse spatele. Ca de fiecare dată,  Pensivul din piatră era în dulapul său; Harry îl puse pe birou şi  turnă amintirile lui Plesneală în ligheanul mare, cu simboluri  runice pe margine. Avea să fie o uşurare binevenită să evadeze în mintea altcuiva... Nimic din ce i-ar fi putut lăsa până şi  Plesneală nu putea fi mai rău decât propriile lui gânduri.

Amintirile se învolburară, albe-argintii şi stranii; Harry se cufundă fără să ezite, cu un sentiment de abandonare nechibzuită, ca şi când asta avea să îi aline suferinţa  mistuitoare. nainte, în lumina puternică a soarelui, şi picioarele îi atinseră pământul cald. Când se îndreptă, văzu că era într-un  parc de joacă aproape părăsit. Linia orizontului era dominată de un singur horn uriaş. Două fetiţe se dădeau în leagăne şi un  băieţel slăbănog le privea de după nişte mănunchiuri de tufişuri. Era brunet şi părea să aibă nevoie de o tunsoare, iar hainele îi erau asortate atât de haotic încât ai fi zis că o făcuse dinadins: blugii îi erau prea scurţi, purta o haină ponosită prea  mare pentru el, care ar fi putut fi a unui adult, şi o cămaşă  ciudată de lucru.

Harry se apropie de băiat. Plesneală părea să aibă nouă  sau zece ani, era palid, micuţ şi slab. Privea cu o expresie de lăcomie nedisimulată cum cea mai mică dintre fetiţe se dădea în leagăn din ce în ce mai sus faţă de sora ei.

— Lily, termină! strigă sora mai mare.

Dar fetiţa dăduse drumul leagănului exact când ajunsese cel  mai sus şi zburase, zburase la propriu, râzând bucuroasă, şi, în  loc să se prăbuşească pe asfalt, pluti ca un trapezist, rămânând mult prea mult timp în aer şi aterizând mult prea lin.

— Mami ţi-a zis să nu faci asta!

Petunia îşi înfipse călcâiele sandalelor în pământ şi opri  leagănul care scrâşni şi scârţâi, apoi sări din el şi îşi puse mâinile în şold.

— Lily, mami ţi-a zis că n-ai voie!

— Dar n-am păţit nimic, spuse Lily, chicotind în continuare.  Tuney, fii atentă! Uite ce pot să fac!

Petunia aruncă o privire în jur. Locul de joacă era pustiu, nu erau decât ele şi Plesneală, dar fetele nu ştiau de el. Lily luase o floare căzută din tufişul în spatele căruia se ascundea  Plesneală. Petunia se apropie, oscilând în mod evident între curiozitate şi dezaprobare. Lily aşteptă până când Petunia fu destul de aproape pentru a vedea bine şi apoi întinse mâna cu palma în sus. Floarea îşi deschidea şi îşi închidea petalele în  palma ei, ca un fel de stridie ciudată, cu multe straturi.

— Termină! strigă Petunia.

— Nu-ţi face nimic, spuse Lily, dar strânse degetele şi  aruncă floarea înapoi pe jos.

— Nu e bine, spuse Petunia, dar urmărise cu privirea felul în  care floarea căzuse pe pământ şi încă se mai uita la ea. Cum o faci? adăugă ea cu o notă clară de dorinţă în glas.

— Păi, e evident, nu?

Plesneală nu mai putuse să se abţină şi sărise din spatele tufişurilor. Petunia strigă şi fugi înapoi spre leagăne, dar Lily  rămase unde era, cu toate că se vedea limpede că era speriată.  Plesneală păru să regrete că ieşise din ascunzătoare. Obrajii  palizi prinseră un pic de culoare, în timp ce o privea pe Lily.

— Ce este evident? întrebă Lily.

Plesneală era agitat şi entuziasmat, în egală măsură. Ii aruncă o privire Petuniei, care era departe, ţinându-se pe lângă leagăne,  coborî vocea şi spuse:

— Eu ştiu ce eşti.

— Ce vrei să spui?

— Eşti o... eşti o vrăjitoare, şopti Plesneală.

Lily păru jignită.

— E foarte nepoliticos să faci pe cineva „vrăjitoare"!

Ii întoarse spatele, cu nasul în vânt, şi porni cu paşi mari spre sora ei.

— Nu! spuse Plesneală.

Acum era de-a dreptul îmbujorat şi Harry se întreba de ce nu îşi dăduse jos haina aceea ridicol de mare, în afara cazului în care poate voia să-şi ascundă cămaşa de lucru de dedesubt. Fugi  după fete şi haina îi flutură, făcându-1 să semene cu un liliac,  aşa cum era lamaturitate.

Surorile îl măsurară din priviri, solidarizând împotriva lui; ţineau fiecare câte unul dintre stâlpii leagănelor, de parcă ar fi  fost locul unde jucau leapşa.

— Serios, îi spuse Plesneală lui Lily. Eşti vrăjitoare. Te urmăresc de ceva vreme. Dar nu-i nimic rău dacă eşti  vrăjitoare. Şi mama e, şi eu sunt vrăjitor.

Râsul Petuniei fu ca un duş rece.

— Vrăjitor! strigă ea.

îşi recăpătase curajul acum, că îşi revenise de pe urma şocului apariţiei subite a băiatului.

— Eu ştiu cine eşti tu. Eşti băiatul acela, Plesneală! Stau pe Strada Fusului, lângă râu, îi spuse ea lui Lily şi în tonul ei se simţi că avea o părere foarte proastă despre strada aceea. De ce ne-ai spionat?

— Nu v-am spionat! spuse Plesneală.

Avea părul murdar, îi era cald şi se simţea stingherit în lumina puternică a soarelui.

— Oricum, pe tine nu te-aş spiona niciodată, adăugă el  răutăcios, tu eşti încuiată.

Cu toate că fu evident că Petunia nu înţelese exact ce însemna cuvântul acela, nu putu să nu sesizeze intenţia.

— Hai să plecăm, Lily! spuse ea cu o voce ascuţită.

Lily o ascultă imediat pe sora ei şi plecă, uitându-se urât la Plesneală. Acesta le urmări cu privirea cum ieşeau cu paşi mari pe poarta locului de joacă şi Harry, singurul care rămăsese în  urmă şi putea observa, văzu