— O să afle, n-avea grijă.

— De la cine?

— De la mine.

— Cum aşa? Vreţi să vă duceţi la kiowaşi?

— Întocmai.

— Să n-o faceţi, sir! E grozav de periculos. V-ar prinde şi v-ar lega numaidecît.

— Nu cred.

— Cu siguranţă! Absolut sigur!

— Atunci Pida ar fi pierdut. N-am nici o poftă ca, din cei doi kiowaşi cîţi îi avem, să-l trimit pe unul ca mesager şi să pierdem astfel un ostatic.

— Asta e just. Dar de ce să mergeţi tocmai dumneavoastră în sat? Pot să merg şi eu.

— Te cred că ai avea curaj, însă e mai bine să discut eu cu Tangua.

— Nu uitaţi ce furios e pe dumneavoastră! Cu mine s-ar înţelege mai curînd asupra condiţiilor. În schimb, dacă vă vede pe dumneavoastră, se face foc.

— Tocmai de aceea vreau să apar chiar eu înaintea lui. Să se facă foc, să crape de ciudă că am îndrăznit să mă înfăţişez fără ca el să-mi poată pricinui vreun rău. Dac-aş trimite pe altul, ar bănui, pesemne, că mi-e frică de el şi asta nu-mi convine.

— Atunci faceţi cum vreţi, sir! Şi noi unde rămînem între timp? Aici, pe insulă? Ori ne căutăm un loc mai bun?

— Nu există unul mai bun.

— Însă vai de prizonierii ăştia dacă vi se întîmplă ceva în sat! Voi fi fără cruţare. Cînd porniţi?

— Deseară.

— Abia deseară? Nu-i prea tîrziu? Dacă totul ar merge bine, s-ar putea să facem schimbul pînă în prînz şi să pornim apoi după Winnetou.

— Şi kowaşii să ne urmărească şi să ne cureţe...

— Credeţi?

— Fireşte. Tangua ni-l va preda bucuros pe Sam, ca să-şi recapete fiul; dar pe urmă, după ce-l va şti în siguranţă, va face totul ca să se răzbune pe noi. De aceea vreau ca schimbul să se efectueze seara şi apoi, ca să cîştigăm timp, călărim noaptea, cînd nu putem fi urmăriţi.

Aceasta înseamnă un avans considerabil. Şi mai am un motiv pentru care prefer să aşteptăm seara: e bine ca grija lui Tangua pentru soarta fiului său să sporească şi mai mult. Asta îl va muia.

— E drept. Dar mă gîndesc că, pînă deseară, ar putea să ne dibăcească.

— N-ar fi rău nici asta.

— Îl vor căuta pe Pida şi ne putem trezi cu ei aici, pe insulă.

— Chiar pe insulă, nu. Dar vor veni pînă pe malul rîului şi vor descoperi urmele lui Winnetou; vor crede, atunci, că noi ne-am deplasat pe acolo împreună cu Pida. Asta îl va îngrijora şi mai mult pe Tangua... Pst! Ascultaţi!

Auzirăm nişte voci. Ceaţa se risipise în parte şi malul ieşise la vedere. Se sfătuiau acolo cîţiva kiowaşi, comunicîndu-şi, probabil, părerile despre urmele de cai descoperite; dispărură apoi, în grabă, fără să-şi arunce ochii spre insula noastră.

— Au plecat. Se vede că sînt foarte grăbiţi, constată Dick Stone.

— Se întorc, desigur, în sat, pentru a-l înştiinţa pe Tangua. Acesta va trimite o trupă de călăreţi ca să se orienteze după urmele cu pricina.

La nici două ore lucrurile se petrecură întocmai. O ceată de kiowaşi călare se ivi dincolo, la rîu. Cercetară urmele şi porniră în galop după ele. Nu era de temut să-l ajungă pe Winnetou, care le-o luase cu atîta vreme înainte.

Se înţelege că vorbeam în şoaptă, ferindu-ne să fim auziţi de prizonieri. Aceştia nici nu văzuseră cele petrecute dincolo, pe mal. Ei zăceau legaţi îndărătul unui tufiş.

Înainte de amiază, soarele se arătă mai darnic. Astfel mai scăparăm de umezeală atît noi, cît şi terenul de dedesubt.