Între timp, zărirăm un obiect plutind anevoie pe apă în direcţia insulei noastre şi încurcîndu-se în crengărişul ce atîrna deasupra rîului. Era o luntre cu vîsle cu tot, lăsată în voia apei; cureaua ce o ţinuse legată de mal fusese retezată.

Era, deci, luntrea cu ajutorul căreia îl răpisem pe Pida; fusese dusă de curent din Salt Fork în Red River şi probabil că a ajuns atît de tîrziu aici pentru că se agăţase undeva, pe drum. Apariţia ei era cît se poate de oportună. Am tras-o la ţărmul insulei, pentru a mă servi seara de ea. Evitam astfel — dac-ar fi fost să plec pe apă — o nouă baie nedorită.

La căderea serii, am împins luntrea în larg, am sărit într-însa şi m-am pus pe vîslit, în susul rîului. Avusesem grijă să iau cu mine doborîtorul de urşi. Stone şi Parker mă copleşiră cu urări de succes. I-am asigurat că, afară de cazul că nu m-aş întoarce pînă a doua zi dimineaţă, pot rămîne liniştiţi în privinţa mea.

Înaintam greu, împotriva curentului; abia după o oră am cotit din Red River în Salt Fork. Ajuns lîngă satul kiowaşilor, am acostat şi am legat luntrea de un copac.

Vedeam, ca şi ieri, focurile aprinse, bărbaţii aşezaţi în jurul lor şi femeile zorind după treburi. Bănuisem că satul va fi astăzi păzit cu mai multă străşnicie, dar mă înşelasem. Oamenii lui Tangua, descoperind urmele apaşilor, plecaseră după ei; astfel, cei rămaşi în sat se credeau în siguranţă.

Tangua şedea şi azi în faţa cortului, numai că unul din băieţii săi lipsea. Cu capul plecat, cu ochii încruntaţi, şeful privea jocul flăcărilor.

Mă găseam de astă dată pe malul stîng al lui Salt Fork, unde se afla satul. M-am strecurat pe după un cot al rîului, apoi în sus, îndărătul corturilor, pînă la adăpostul lui Tangua. Totul a mers perfect; nu era nimeni prin preajmă ca să mă simtă. M-am întins la pămînt şi m-am furişat în spatele cortului. De acolo se auzea, prelungă, monotonă, o tîngă de jale: căpetenia kiowaşilor, Tangua, deplîngea astfel pierderea fiului său cel mai iubit. Am ocolit tîrîş cortul pînă am ajuns în faţa lui şi, sărind brusc în picioare, m-am adresat, pe neaşteptate, şefului kiowaşilor:

— De ce suspină Tangua şi cîntă a jale? Un războinic viteaz nu boceşte. Asta e grija babelor!

Nu se poate descrie spaima ce-l cuprinse la apariţia mea fulgerătoare, încercă să spună ceva, dar nu izbuti; dădu să se ridice, dar genunchii zdrobiţi îl ţintuiau locului. Cu ochii holbaţi, se zgîi la mine ca la un strigoi şi, în cele din urmă, gîngavi:

— Old... Old... Shat... Shat... iuf, iuf, iuf! Cum... pe unde... Mai sînteţi aici... n-aţi şters-o?

— Precum vezi, mai sînt aici şi am o vorbă cu tine.

— Old Shatterhand! Îmi pronunţă el, în sfîrşit, numele întreg.

Auzindu-l, cei doi băieţi o zbughiră în cort.

— Old Shatterhand! Repetă Tangua, încă sub imperiul spaimei. Apoi faţa i se strîmbă de ură. El strigă o poruncă pe care n-am înţeles-o, necunoscînd dialectul, dar am desluşit, între altele, numele meu.

O clipă şi se stîrni peste tot un asemenea urlet de furie, încît părea că se cutremură pămîntul. Toţi războinicii rămaşi în sat veneau fuga spre mine, cu armele în mîini. Mi-am scos cuţitul şi i-am tunat lui Tangua la ureche:

— Vrei ca Pida să moară? El m-a trimis la tine!

Cu tot zgomotul din jur, Tangua înţelese vorbele mele şi ridică un braţ. Atît a fost de ajuns ca să se facă linişte. Totuşi, kiowaşii mă înconjuraseră. Dac-ar fi fost să judec după feţele lor, aş fi jurat că au de gînd să mă