ei de gneiss și granit, roci dure din straturile cele mai vechi ale pământului, ridicate aici la mari înălțimi de mișcările relativ recente ale scoarței planetei. Însuflețirea geologului, care până atunci șezuse posac în sania lui, cu planșeta de desen atârnată de ceafă, demonstra și ea cât se poate de clar că în peisajul care ne înconjura au avut loc schimbări interesante.

Deasupra capului nostru, cerul se lumina și devenea tot mai albastru, perdeaua grea a norilor scunzi era mânată de vânt către miazăzi, rămânând agățată pe alocuri de porțile țării de piatră. Gerul se întețea, scârțâitul săniilor se făcu tot mai înalt și răsunător, deasupra caravanei unduia un norișor de aburi, format de respirația deasă și fierbinte a renilor. M-am întins cât mai la îndemână pe sania largă de transport, peste bagaje și boccele, cu piciorul stâng îndoit sub mine, iar cu dreptul lăsat în jos pentru a putea frâna și cârmi la nevoie. Din când în când îmi treceam hățul dintr-o mână într-alta sau încercam îngrijorat să-mi mișc degetele picioarelor, pentru a-mi da seama dacă nu s-a ivit vreun simptom de îngheț și dacă nu este nevoie deci de o grabnică porție de „încălzire”, adică de o goană pe jos în urma săniilor. Rezervele noastre de unt se sfârșiseră de mult și lipsa acestei grăsimi scădea rezistența organismelor noastre la ger.

Norii cenușii din fața noastră căpătară nuanțe roșiatice, iar în cutele velinței de zăpadă se așternură lungi umbre albăstrui. La un moment dat râul coti, ocolind coasta abruptă și pleșuvă a unei stânci. După cotitură, băgarăm de seamă că valea râului se bifurca în două văi largi, despărțite între ele de un masiv deluros, cu creste dințate. Asta era vestita bifurcație după cursul superior al râului Tokko, în locul unde primește apele mari ale afluentului stâng, Ciroda. Începând de aici, valea râului Tokko se îngustează, transformându-se într-o trecătoare strâmtă, plină de praguri și, sub forma unor chei stâncoase, cotește spre sud-vest, apropiindu-se de izvoarele Cearîi. Acolo, într-o văiugă rotundă, adăpostită între două culmi înalte, se află o așezare nu prea mare, cu un centru de aprovizionare și post de radioemisiune. Acolo aveam de gând să ajungem, pentru a ne împrospăta rezerva de alimente. Cotirăm deci în valea îngustă a râului Tokko și surprinși de înserare, ne aleserăm la repezeală un loc de popas și ne înălțarăm cortul. Toate aceste pregătiri pentru înnoptat se făceau în micul și călitul nostru detașament cu o mare repezeală, ba aș spune chiar, cu eleganța unui colectiv de artiști strâns unit, care joacă de multă vreme laolaltă. Înconjurați de bezna tot mai deasă, am fixat în câteva clipe țărușii cortului, am îndepărtat zăpada, am întins pânzele și am pregătit lemne de foc. Alexei își instală sobița și se porni să ne pregătească masa. Pe coșul sobiței ce ieșea afară, lângă intrarea în cort, se înălțară curând pâlpâiri alburii. Cercetând din ochi pentru ultima oară petele negricioase ale săniilor rânduite pe zăpadă, am intrat cu toții în cort și, ferindu-ne cu grijă de tabla încinsă a sobiței, ne-am lăsat pradă căldurii. Ce poate fi mai plăcut decât primul sfert de oră petrecut într-un cort încălzit, după o zi de muncă grea în plin ger! Îți desfășori furios fularul înghețat, care-ți acoperise fața, și-ți tragi de pe cap căciula grea. Încă puțină răbdare și peste ramurile de zadă care acoperă pământul înghețat bocnă se vor ivi sacii îmblăniți, în care te vei băga pentru noapte. Eliberat de povara hainelor grele, îți aprinzi o țigară uriașă „picioruș de capră”, cum i se spune, și simți o minunată desfătare când, treptat, toate mădularele corpului tău înghețat se pătrund de bunăstarea ce ți-o dăruie căldura.

Așa a fost și în seara aceea, când ne-am instalat în cortul cald, cu picioarele sub noi, și ne-am pornit să sorbim, în așteptarea fierturii de carne, nemaipomenite cantități de ceai fierbinte. Gerurile mari te usucă tot atât de crâncen ca arșița. Cât e ziua de lungă, n-ai ce bea, așa că seara te ajunge o sete de nepotolit. În sclipirea roșiatică și plăcută a sobiței în care trosnesc lemnele, căldura binefăcătoare te pătrunde, chipurile se luminează și crețurile aspre de pe obraz se șterg. În sfârșit, sobița încetează să mai fie încărcată cu lemne, și aerul înghețat de afară începe să pătrundă neînduplecat în cort. E timpul să-ți îmbraci iarăși hainele vătuite și colțunii de blană, să te ascunzi în sacii de dormit și să te baricadezi cu blănuri, pentru a te apăra de năvala gerului. O vreme, în liniștea și frigul înțepător care cuprinde treptat întreg cortul, mai plutește pâlpâirea neputincioasă a sobiței, luminând ba încălțările, mănușile, căciulile și fularele atârnate la uscat, ba grămăjoara de lemne pregătită pentru a doua zi, ba colțul în care sunt rânduite bagajele. Sobița s-a stins definitiv. Ațipești și prin somn mai auzi o vreme sunetele lumii de dincolo de pânza cortului: bubuitul îndepărtat al sloiurilor ce se așază, trosnetul copacilor înghețați și trapul renilor care aleargă în jurul cortului, ca să se încălzească…

Ziua următoare, o zi însorită de iarnă, ne aduse o vreme frumoasă și un ger mai cumplit ca în ajun. Cerul palid era înalt și limpede. De îndată ce țâșneau pe gură aburii respirației noastre se prefăceau într-o pulbere fină de gheață și pluteau în văzduhul dimineții geroase.

Frecându-se între ele, acele microscopice de gheață produceau un zgomot abia auzit. Acest fâșâit ușor, pe care iacuții îl numesc „șoapta stelelor” ne demonstra că temperatura a scăzut sub patruzeci și cinci de grade. Geologul, care-și întinsese degetele neînmănușate, ca să apuce termometrul cu mercur rămas peste noapte afară, își trase brusc mâna înapoi și scoase un strigăt de uimire: tubul de sticlă al termometrului se desfăcuse în țăndări, lungi și subțiri ca acele, iar bobița de mercur i se lipise de degete. În urma acestui accident, am fost nevoiți să răscolim geamantanele cu instrumente și să scoatem afară un termometru cu alcool. Peste câteva clipe termometrul ne indica respectabila cifră de minus cincizeci și șapte de grade.

După ce am adunat