o nouă provizie de lemne și ne-am încălzit cu ceaiuri fierbinți, ne-am împrăștiat care încotro, fiecare cu sarcina sa. Geologul și-a luat sania și a pornit în susul Cirodei, călăuza a început să strângă ceilalți reni, Alexei s-a apucat să cearnă nisip aurifer, iar eu am hotărât să mă cocoț pe piscul din față, ca să cercetez și să fotografiez de la înălțime regiunea înconjurătoare.

Mica noastră tabără rămase pustie. Pe jumătate ascuns de zade pitice, cortul mi se părea micuț de tot și rătăcit între stâncile uriașe. Am ochit o pantă mai lină și am început să urc fără grabă coasta muntelui, călcând cu grijă zăpada orbitor de albă, care scârțâia asurzitor sub pașii mei. Tălpile fără colți ale încălțărilor mele îmblănite lunecau mereu și nu puteam urca decât agățându-mă de trunchiurile copacilor. Din pricina gerului năprasnic nu puteam respira adânc și regulat, cum se cuvine în timpul ascensiunilor. De aceea urcușul era foarte obositor. Picuri mari de sudoare înghețată îmi încadrau obrazul, prinși pe marginile căciulii de blană. Totuși am izbutit să ajung până la platforma micuță din vârful piscului, ce mi-l propusesem ca loc de observație. Pe platformă se înălțau doi colți uriași de granit, roși de vânturi și acoperiți de licheni. M-am cățărat pe vârful unuia dintre ei și mi-am rotit privirile în jos.

Versantul opus al piscului pe care mă aflam cobora într-o pantă abruptă și largă, acoperită de cedri deși. De sus, panta aceasta părea un covor bogat, împodobit cu desene negre-verzi și pete albe. În stânga mea, dincolo de un deal cu coastele săpate de viroage adânci, se întindea panglica albă a râului înghețat Ciroda, în dreapta — panglica asemănătoare a râului Tokko. În fața mea, spre miază-zi, apărea din adâncul albastru al zorilor însorite zidul muntelui Udocan, aureolat de un abur argintiu. Zidul acesta se înălța la aproximativ cincizeci de kilometri distanță și cotea spre răsărit, către Olekma, formând un unghi aproape drept. Chiar în locul cotiturii, în colțul zidului ca de cetate, se ridicau spre cer câteva piscuri uriașe, care întreceau în înălțime tot ce mai văzusem eu prin aceste regiuni. Mai cu seamă unul din piscuri îmi atrase luarea-aminte. Se înălța în fruntea celorlalți mai aproape de mine, singuratic, îngustându-se ușor către vârf, ca un turn de cetate încununat de trei creneluri imense. Mânuind anevoie creionul, am schițat cu mâinile înghețate colțul cetății cu turnul imens și am măsurat cu busola unghiurile de direcție. Era timpul să cobor.

Mă împresura aceeași liniște înghețată, văzduhul geros era cu desăvârșire neclintit. Tăriile albastre ale cerului imaculat atârnau la mari înălțimi deasupra capului meu — cerul era tot atât de adânc ca și liniștea deplină din jos. Firea împietrită, înmărmurită, încătușată de ger îmi părea vrăjmașă. Și deodată m-a cuprins un dor aprins după meleagurile calde…

Nutream încă din frageda copilărie o neînțeleasă dragoste pentru Africa. Cu timpul, năzuința copilărească după călătorii și aventuri, aprinsă de cărțile citite, cedă locul în tinerețe unui vis mai matur de a explora prea puțin cercetatul și tainicul continent negru. Visam savanele potopite de soare, cu giganticii arbori singuratici, visam lacurile imense, misterioasele păduri ale Keniei și podișurile aride ale Africii de Sud. Iar și mai târziu, devenit geograf și arheolog, întrezăream în Africa leagănul speței umane, meleagul din care primii oameni au pornit, împreună cu șuvoiul animalelor înfometate, să cucerească ținuturile nordice ale continentului nostru. Interesul științific al cercetătorului a întărit mai mult visele tinerești de a descoperi sufletul Africii, de a lumina puternicul și neînfrântul început de viață omenească ce se întindea odată, demult de tot, de-a lungul și de-a latul necuprinselor podișuri înalte, largilor fluvii, și a minunatelor țărmuri bătute de vânturile a două oceane…

Dar visul meu de a deveni explorator al Continentului negru nu s-a înfăptuit. Țara mea, nordica mea patrie, era tot așa de necuprinsă, de mare ca și Africa, iar ținuturi necercetate erau într-însa tot așa de multe. Și am devenit un pasionat colindător al Siberiei, furat de vraja nemărginitelor întinderi nelocuite de la miazănoapte. Numai arareori, când trupul îmi ostenea de atâta ger și sufletul de asprimea posacă a firii nordului, mă cuprindea dorul de Africa, meleag atât de tainic, atât de ispititor și de inaccesibil.

Gerul necruțător m-a readus la realitate. Am coborât coasta și am pornit spre tabără. Soarele se ascunsese de mult dincolo de pisc, totuși niciunul dintre tovarășii mei nu se întorsese încă. Am aprins focul, am pus la topit ceaunul cu ceai înghețat și m-am trântit pe o piele de ren, așteptând ca adăpostul nostru să se încălzească destul pentru a ne putea dezbrăca.

Următoarele două zile, douăzeci și trei și douăzeci și patru decembrie, au fost zile grele pentru călătoria noastră. Valea râului Tokko se prefăcuse într-o trecătoare îngustă, înghesuită între steiuri înalte. Toată zăpada de pe ghețuri fusese măturată de vântul care bătea năprasnic între stânci. Apele râului erau încremenite în chip de movilițe neregulate de-a lungul întregii văi, întipărind în gheață conturul valurilor ce se rostogoliseră înainte, șiroind din prag în prag. Dinspre trecătoare răsunau mereu vuiete, trosnete sau gemetele surde ale ghețurilor prăvălite. Pe alocuri, gheața era sfâșiată de colții stâncilor ascuțite, ieșite la suprafață.

Era straniu și înfricoșător să înaintezi, lunecând și clătinându-te mereu pe gheața străvezie, și să vezi chiar sub picioarele tale, apele clocotitoare, alergând amețitor de repede și sclipind în lumina verzuie. Dar mai sinistru decât orice mi se părea faptul că haosul acela de ape înspumate gonea sub picioarele noastre absolut fără niciun zgomot, vrăjit parcă de cețurile grele ce atârnau geroase deasupra trecătorii. Fiecare pas al caravanei noastre pe luciul ghețurilor era deosebit de anevoios. Renii sunt cu totul neputincioși, când e vorba de înaintat pe un teren tare și lunecos. Copitele lor lunecă care-ncotro, picioarele li se desfac și bietele dobitoace se poticnesc și cad la tot pasul.

La un moment dat, din adâncul trecătorii răsună un zgomot surd, zgomotul creștea mereu și deveni curând un vuiet neîntrerupt. Ne apropiam de unul din pragurile cele mai mari. Clocotul apelor era aici atât de