Panglica de apă întunecată, prinsă de ambele părți în rama albă a zăpezii și a ghețurilor, se înălța brusc într-o coloană arcuită de peste trei metri, se învolbura, se prăvălea în jos, izbindu-se de bolovani și prefăcându-se într-un potop de stropi și spumă, și se năpustea asupra stâncii uriașe a malului drept, unde peste negrul golurilor săpate de ape, sus de tot, atârnau câteva blocuri imense de piatră ce abia se mai țineau deasupra clocotului apelor. Malul stâng, ca și cel drept, era abrupt ca un zid. Dinspre stâncă începea panta netedă a unui ghețar uriaș, care se proptea chiar în prag. Trecerea era îngustă și primejdioasă, dar altă cale n-aveam.

Geologul care ajunsese primul se opri încruntat, apucă dârlogul — cureaua care leagă căpestrele fiecărei perechi de reni — și porni, conducându-și ușurel dobitoacele.

După el urma să trec eu. M-am așezat între cei doi reni care trăgeau sania mea. Animalele erau agitate și tropăiau, nerăbdătoare să pornească. Căutam să le potolesc și nu-mi luam ochii de la geolog.

De ajutat nu-l puteam ajuta nicicum; renii nu puteau fi lăsați singuri de capul lor, căci fiecare centimetru de loc câștigat la începutul trecerii, lipind sania cât mai strâns de peretele de stâncă din dreapta, avea să aibă pe parcurs o importanță hotărâtoare. Atelajul geologului înainta încet, lunecând mereu către marginea treptei de gheață, către vuietul apelor spulberate ale trecătorii. Renii cădeau la tot pasul și se ridicau îndată pe picioare. Nu-i mai despărțea de abis decât un metru, o jumătate de metru, un pas… Dacă renul din stânga va mai cădea o singură dată, totul era pierdut. Dar renul n-a căzut. Încă o clipă și un strigăt de triumf îmi țâșni din piept, spre a saluta victoria geologului. Strigătul se pierdu neauzit de clocotul apelor. Renii de la sania mea mă înghionteau cu botul și-și loveau coarnele, încercând parcă să-mi amintească că era rândul meu. Am trecut în stânga renilor și împingându-i cu umărul, spre peretele de stâncă, mi-am condus atelajul chiar pe culmea treptei formate de ghețuri. Pe urma trasată de mine, trecură călăuza și Alexei, apoi toți laolaltă trecură dincolo săniile cu bagaje.

Către seară am mai avut de trecut încă un asemenea prag neînghețat. Vuietul lui neîntrerupt ne ținu tovărășie toată noaptea. A doua zi dimineață, după un drum de vreo trei-patru, kilometri, am ajuns la locul unde trecătoarea cotea brusc. Aici ne izbi drept în față un vânt puternic și necontenit. În jur — numai ghețuri, numai stânci abrupte, numai copăcei golași, nicăieri niciun cotlon, niciun adăpost în spatele căruia să te poți feri cât de cât de năvala nenumăratelor sulițe ale gerului. Mergeam cu capul plecat înainte, cu obrazul înfășurat în șaluri groase, lăsându-ne doar două micuțe crăpături în dreptul ochilor. Renii își lăsaseră capetele în jos și umblau atingând aproape zăpada cu nările lor negre. Pe gerul acela năprasnic de șaizeci de grade, un vânt puternic este aproape de neîndurat. După câteva minute de mers, am simțit că partea din față a corpului îmi îngheța cu desăvârșire. Am fost silit în câteva rânduri să mă întorc cu spatele și să înaintez de-a-ndăratelea, așteptând ca jumătatea din față a corpului să se mai dezmorțească. Vuietul și șuierul vântului acopereau toate celelalte zgomote.

Pe înserate, trecătoarea blestemată se sfârși, intram într-o depresiune rotundă ca un uriaș ceaun cu fundul plat, înconjurată din toate părțile de terasele line ale unor dealuri. În fața noastră se așternea o câmpie întinsă, acoperită de zăpada strălucitor de albă în lumina amurgului. La poalele dealurilor, tivind câmpia, se zărea brâul întunecat al unor păduri. După larma înfiorătoare a vântului din trecătoare, liniștea și pacea câmpiei ne uimiră. Am botezat locul descoperit, depresiunea Verhniaia-Tokkinskaia, adică a Tokkinului superior, am străbătut-o de-a curmezișul prin zăpada înaltă și spre noapte am ajuns la marginea pădurii. Trecu astfel încă o zi a călătoriei noastre fără niciun eveniment deosebit. A doua zi, călăuza ne trezi cu noaptea în cap. Pe lumina nefiresc de albastră a zorilor, care ne vesteau o zi la fel de senină ca și cele precedente, începurăm urcușul coastei spre curmătura dintre cele două creste ale culmii acoperite de troiene. Rând pe rând, fiecare dintre noi trecea în fruntea convoiului și, despovărat de șubele grele, numai în flanea, bătătorea cu schiurile un făgaș pentru sănii. Omul din frunte umplea curând văzduhul geros cu vălătuci de aburi, spinarea i se acoperea de promoroacă. În felul acesta, sleiți de puteri, înlocuindu-ne unul pe altul, ajunserăm târâș-grăpiș până la punctul cel mai înalt al trecătorii dintre cele două costișe înzăpezite. Renii se întinseră pe dată, afundându-și boturile în zăpadă. După ce ne-am fumat țigările, ne-am cuibărit în sănii și am început să coborâm coasta largă de câțiva kilometri, care se sfârșea la malurile râului Tarrînah, un afluent al Cearnîi.

Deodată, la marginea unei râpe din dreapta noastră se iviră două umbre întunecate. Călăuza care se afla în fruntea caravanei își opri cu dibăcie renii, care-o luaseră care-ncotro. Eu mi-am tras de sub foaia de cort carabina englezească. Umbrele cărămizii se prefăcură curând în două kabargale[10] de toată frumusețea. Închizătorul țăcăni scurt și se deschise (din prudență de-a lungul acestei călătorii hurducate, nu-mi purtam arma încărcată). Sălbătăciunile tresăriră. Ochii lor negri și ageri se ațintiră asupra noastră cu luare-aminte, picioarele fine se încordară, gata s-o zbughească spre culme. Dar închizătorul carabinei nu reveni brusc la locul lui cum s-ar fi cuvenit, ci lunecă încet înainte și ajungând până la cartuș se înțepeni rămânând deschis. Cu toate că arma fusese ștearsă de unsoare cu multă grijă, gerul năprasnic își făcuse datoria. Am întins mâna, încercând să bag cartușul pe țeavă — kabargalele țâșniră în sus și se făcură nevăzute în desișul zadelor de pe culme.

Caravana porni din nou, strecurându-se printre copacii costișei înzăpezite.

— Tohto-o-o![11]…

Strigătul acesta neașteptat mă înfioră. Fără să mai stau