pe gânduri, mi-am dat drumul să cad din sanie în zăpadă și să mă agăț cu ambele mâini de tălpici, pentru a frâna cu greutatea corpului meu viteza lunecării… Sania călăuzei apucă să cotească și dispăru. Viteza saniei mele era însă prea mare; renii mei se avântară smucit într-un salt lung, și eu i-am urmat în zbor, agățat cu mâinile de tălpice. Nici n-am apucat să-nțeleg ce se petrece cu mine, că m-am și trezit pe jos, alături de călăuză, călcat în picioare de renul înaintaș al saniei cu bagaje, care venea după sania mea și nu izbutise să se oprească la vreme. Apoi răsună un nou strigăt:

— Tohto!

De după cotitură se iviră următoarele două sănii, ale geologului, și peste o clipă în zăpadă se formă un ghem uriaș de reni, oameni și sănii, un ghem care se tot rostogolea la vale. De fapt, nu se petrecuse nimic deosebit; doar că înclinarea pantei întrecuse brusc limita pe care o poate suporta coborâșul cu o sanie trasă de reni. Ne-am prăvălit așa, până în fundul râpei. Cât despre mine, m-am izbit atât de amarnic cu spinarea de ghețuri, încât pentru o clipă mi-am pierdut răsuflarea. Curând, la marginea râpei, se iviră și renii lui Alexei, care rămăsese puțin în urma noastră. Zărind grămada de trupuri și sănii răsturnate, omul își pierdu cumpătul și în loc să sară jos din sanie, se agăță desperat de ea. Corpurile renilor săi se destinseră într-un salt prelung, sania își luă zborul, trecu avântat peste geologul care zăcea năucit sub mal și izbindu-se în cădere de ghețuri, se făcu fărâme. Alexei se trezi șezând pe încărcătura saniei sfărâmate, clipind uimit și speriat. Iar renii lui mai făcură câteva salturi, trăgând după ei șleaurile rupte și se opriră.

Când m-am trezit și am văzut că toți renii sunt întregi și lucrurile nevătămate, am râs cât am râs de pățania noastră și, ținând seama de fărâmarea saniei, am hotărât să ajungem cum om putea până la prima poiană, unde renii să aibă ce paște și să înnoptăm acolo. După un drum nu prea lung, am poposit într-o pădure rară, de unde începea coborâșul lin spre albia Tarzinului. Odată, mai demult bântuise pe aici palul, incendiul mistuitor de păduri. De atunci trecuse însă destulă vreme și acum se înălța pe aici o pădurice tânără de mesteceni și zade. Bătrânele trunchiuri de zade, cojite și uscate, sunt combustibilul cel mai bun. Așa că ne-am făcut provizii serioase de lemne și am încins un foc uriaș, în care să putem dezgheța și răsuci șleaurile și legăturile pentru strângerea tălpicilor de sanie. Geologul și Alexei o porniră spre izvorul cel mai apropiat, pentru a lua câteva probe de nisip aurifer, iar călăuza și cu mine ne-am apucat să dregem săniile.

Se întunecă. Noi, cei rămași, prânziserăm și ne băuserăm ceaiul, dar tovarășii noștri încă nu se întorseseră. M-am decis să pornesc în întâmpinarea lor. Ceața groasă de peste zi pierise. Sus de tot, peste crestele munților, în văzduhul străveziu răsări luna. Curând zării două siluete întunecate grăbind spre mine.

— Cred că-i mult aur pe aici, spuse geologul. Nu-i așa, Alioșa?

— Da, și eu cred, confirmă Alexei.

Ne-am aprins țigările și am rămas nemișcați, fermecați de nopțile acelea geroase cu lună, care poleise întreaga lume din jurul nostru cu o pojghiță sclipitoare de argint.

— Nu sunt cumva crestele acelea chiar înfiorătoarele dumneavoastră piscuri, Gheorghi Petrovici? mă întrebă geologul, arătându-mi munții de dincolo de valea Tarrînului.

În stânga văii, se înălțau câteva culmi albastre-argintii, cu contururile perfect profilate pe cerul luminos. Umbrele negre și opace ascundeau vederii poalele piscurilor dințate, iar lumina rece și înaltă a lunii schița prăpăstii inexistente și accentua perspectivele depărtate. Ai fi spus că în văzduh atârnă o uriașă pânză de ferăstrău, fără să se sprijine pe nimic. Mai departe, izolată de celelalte piscuri, se înălța o culme în chip de turn, cu trei creste ascuțite în vârf: era piscul pe care-l zărisem mai demult. Vârful cu trei creste părea să atingă luna și sub razele ei, repezișurile stâncoase și costișele de gheață dinspre partea de miazăzi a piscului sclipeau în mii de lumini.

— Strașnic nume pentru vârful descoperit de dumneavoastră, Gheorghi Petrovici, — curmă iarăși tăcerea geologul, — Piscul de sub lună. Nu-l vedeți cum și-a proptit în lună cele trei creste?

— Foarte bine, încuviințai eu, îndreptându-mi busola spre piscul nou botezat și măsurând cel de al doilea unghi de direcție.

Acum distanța până la pisc ne este cunoscută și el va putea apărea pe hartă la locul său.

Repararea săniilor fu încheiată către prânz și întinși sub cort ne odihnirăm în voie, discutând asupra drumului ce mai aveam de parcurs. Socoteam că în trei zile vom ajunge în depresiunea Cearîiei și în alte două, până la prima așezare omenească. Încă cinci zile și vom putea trage un somn în clădirea factoriei, ne vom putea îngădui luxul de a ne dezbrăca și mânca în lege.

Înainte de a strânge cortul, ne-am mai îngăduit răsfățul de a rămâne o vreme întinși pe blănuri, împărtășindu-ne visurile despre grabnicul popas și scurta odihnă din așezarea factoriei.

Dar visarea ne fu curmată pe neașteptate de un tropot de reni, scârțâit de sănii și zvon de glasuri omenești. După singurătatea din taigaua împietrită de ger, apariția omului în aceste locuri ni se păru o minune. Toți, în afară de mine, se repeziseră să iasă din cort, trăgându-și din goană căciulile pe cap.

Eu am rămas în cort, cum se cuvine să facă un șef care a trecut prin toate bucuriile și amărăciunile întâlnite în taiga. Peste puțin, în pragul cortului apăru, încovoiat din mijloc, un om necunoscut urmat de tovarășii mei.

Necunoscutul intră în cort și strângându-și picioarele sub el se așeză lângă sobă. Apoi își înălță capul semeț, duse palma la piept și rosti cu glas răsunător:

— O-ho! Ulahan toion! (tu, marele șef).

Eu îl privii liniștit și cu luare-aminte, el se tulbură, tăcu și se porni să-și caute stânjenit pipa. Era un bătrân iakut, înalt și nemaipomenit de uscățiv… Ochii lui rotunzi de