I-am oferit bătrânului din tutunul meu și am făcut semn lui Alexei să pună la fiert carne și ceai proaspăt. Dacă-i vorba de „ulahan toion”, apoi să-l primim cu toată cinstea cuvenită. După o vreme de cuviincioasă tăcere, am început vorba cu formula obișnuită:

— Kapse, togor (povestește, prietene).

— So-ohk, eni kapse (nu, eu n-am ce povesti, tu să povestești), răspunse bătrânul agale.

Și tot așa am mai schimbat câteva fraze tradiționale în limba iakută, apoi pe neașteptate bătrânul se porni să povestească rusește, socotind pesemne că ruseasca lui e mai bună decât iakuta mea. Și plin de curiozitate, începu să mă descoase despre călătoria noastră și să încuviințeze bucuros din cap ori de câte ori pomeneam de locurile deosebit de primejdioase ale drumului parcurs de noi. De câteva ori, bătrânul încercă să mă pună în încurcătură cu întrebări despre particularitățile naturii din taiga, dar, datorită marii experiențe dobândite de mine în nenumăratele-mi călătorii prin Siberia, m-am dovedit la înălțimea situației. Alexei îl ospătă din plin, îi oferi un păhărel de spirt și bătrânul se mai muie oleacă și-și pierdu trufia. Până la urmă îmi spuse că-mi va arăta o „asemenea drăcovenie”, cum n-am mai întâlnit prin locurile lor. Se ridică de la locul lui, ieși grăbit din cort și se îndreptă spre cele două sănii cu care venise.

— Îl cunoști pe bătrânul acesta? l-am întrebat pe Gabîșev, călăuza noastră.

— Cunosc, răspunse el. Kilcegasov e numele lui. Vânător bun, orice loc știe el.

Bătrânul se întoarse și fui nevoit să întrerup întrebările:

— Așa ceva văzut pe Tokko? — zâmbi viclean bătrânul și-mi întinse o frântură grea dintr-un colț de mamut.

Explicai bătrânului că este vorba de un colț uriaș de mamut și-i descrisei în aer un arc de cerc, cătând să-i arăt cum arăta colțul când era întreg. Kilcegasov se posomorî, văzând că n-a reușit să mă uimească nici cu asta, iar când i-am mai spus că a găsit, pesemne, frântura în apele care surpaseră malul râului, omul s-a întristat de-a binelea.

— Multe știe șef, clătină el din cap.

Măgulit de vorba bătrânului, i-am povestit despre insulițele de la gura fluviului Lena, unde colții de mamut se găsesc chiar la suprafață, zăcând amestecați cu oase de balenă și trunchiuri de copaci aduse de valurile mării. Iakutul mă ascultă atent, apoi scuipă cât colo și se trase mai către mine, de parcă s-ar fi hotărât deodată să-mi destăinuiască ceva.

— Oameni voștri deștepți, șef, dar vezi că vânătorii noștri mai știe ceva-ceva, ce voștri nu știe. Eu știu pisc, unde așa coarne de mamut este mult ca pădurea. Dar vezi că acela este nu așa încovoiat ca asta, cum eu găsit, acela este drept, puțin-puțin încovoiat.

— Interesant! m-am mirat eu.

Kilcegasov întinse mâna spre punga cu tutun. Își aprinse pipa și-și înălță fruntea, de parcă și-ar fi amintit ceva.

— Frate de la tata meu urmărit de mult un sogdjoi[12], mers departe-departe, încolo, — el arătă cu mâna spre răsărit, — pe urmă povestit. Dar tu auzit asta? se întoarse întrebător spre călăuza noastră.

— Auzit — crezut — mințit, răspunse nepăsător Gabîșev.

— Dar vezi că nu mințit, el adus așa corn, vârf de la corn adus, eu văzut.

— Și unde-i piscul acela? întrebai eu.

— Dar dacă aproape este, mergi văzut?

— Desigur că am să merg să-l văd, spusei eu.

Șovăiala de o clipă care apăruse pe chipul bătrânului dispăru ca prin farmec.

Îmi desfășurai marea hartă pe care abia în ajun însemnasem locul unde se află Piscul de sub lună.

— Aici uite, între vârful Ciroda și vârful Tokko se află multe piscuri mari, grămadă de piscuri.

— Așa e! confirmai eu.

Dar bătrânul nici nu luă în seamă cuvintele mele.

— De vârful Ciroda și Cirodakan, alături este cel mai mare pisc, ca trunchi înalt este pisc. (Geologul și cu mine schimbarăm o privire plină de înțeles.) Pricepuserăm din descrierea limpede a bătrânului că este vorba chiar de piscul botezat de noi chiar în ajun Piscul de sub lună. Asta pisc singur stă mai aproape, încoace de vârful Tokko. La dreapta de piscul este un loc înalt, neted — tot cum masa este. Vezi asta loc multe corn zace. Acolo și gaura mare-mare este, și acolo multe corn zace.

— Și-i departe de aici? întrebai eu, înfierbântat de curiozitate.

— Asta loc nu-u departe, lungi vorba cât mai convingător bătrânul iakut. Pe Tarrînah mergi, vârful Tarrînah dreapta rămâi, stânga vine Icionciokit. Vârful Icionciokit mergi coasta din mijloc, acolo vezi loc neted, mai jos izvor mic. Asta izvor curge la Talumakit. Pe urmă vârf Tokko, la stânga râu nu mare… taie stânca Kivet — tot ca un cuțit taie. Acolo vezi, Kiveto loc înalt-neted începe…

Kilcegasov rămase o clipă pe gânduri și spuse:

— Nouăzeci verste, sută verste…

Bătrânul amuți. Tăceam și noi. Se auzea numai trosnetul surd al lemnelor din sobă. Eu mă tot frământam dacă este posibil să facem un ocol, să ne aventurăm prin locuri anevoie de trecut, tocmai acum când proviziile noastre erau pe sfârșite. Geologul mă privea nerăbdător, însă fără să-și trădeze cu ceva sentimentele. Gabîșev întrebă ceva pe bătrân și între ei se încinse o discuție șoptită în limba iakută. Am reușit să prind numai câteva cuvinte cunoscute: „pragul cel mare… mult nutreț… sania nu trece… mulți draci…”

— Unde-s mulți draci, Gabîșev? Intervenii și eu în convorbirea lor.

Știam foarte bine că sub numele de draci, iakuții și tungușii înțeleg fenomenele naturii pe care nu și le pot explica.

— Locul acela eu auzit, acolo mulți draci, spuse călăuza, dar vezi că mai este și marele prag, acolo moartea dă târcoale.

— Care prag? Că-s doar pâraie pe acolo.

— Nu prag de râu — prag mare cât drumul. Am priceput că era vorba de un righel — un prag abrupt care zăgăzuiește uneori văile ghețarilor. Tot mai stăteam la îndoială, dar mă feream ca tovarășii mei s-o simtă. La drept vorbind, o sută de kilometri n-ar fi lucru prea mare față de dimensiunile Siberiei. Tot greul îl