constituiau cele câteva zile în plus peste cifra stabilită de noi; socotiserăm că ne mai rămâneau doar cinci zile până la odihna mult așteptată de la factorie. Dar cine știe dacă vom mai avea altă dată prilejul să nimerim în aceste pustietăți.

— Mi-am întors ochii spre Kilcegasov.

— Vii cu noi până acolo?

Zărind chipurile însuflețite ale tovarășilor mei, mi-am dat seama că înțeleseseră hotărârea pe care o luasem. Bătrânul stătu pe gânduri, pufăind din pipa-i scurtă. Nevoind să-l zoresc, m-am adresat geologului:

— Dumneata ce spui, Anatoli Alexandrovici?

— Ce mai încolo-încoace, sigur, să mergem, să vedem, încuviință el.

— Da’ tu ce spui, Alexei? Ne mai ajung proviziile pentru vreo zece zile?

— Au să ne-ajungă la țanc: mai avem un sac de pesmeți, și ceai mai avem, și vreo cinci cutii cu mazăre…

După o lungă chibzuială, bătrânul consimți să ne însoțească. Acum, era rândul lui Gabîșev să-și spună cuvântul.

— Ei, cum rămâne, Vasili, vii cu noi? îl întrebai eu. Bagajele le lăsăm aici, săniile grele le lăsăm și pe ele, luăm doar renii.

Călăuza își morfolea ciubucul pipei și chibzuia netulburat, cu capul plecat și ochii ațintiți în pământ. Multe țineau de răspunsul lui, că doar ai lui erau renii.

— Să mergem, șef, făcu el într-un târziu, apoi, la fel de netulburat adăugă: dar o să ne prăpădim, cred eu…

Am strâns cu putere mâna acestui iakut de ispravă care, în pofida faptului că socotea hotărârea noastră foarte primejdioasă, se avânta cu toată liniștea în întâmpinarea acestei primejdii.

Discuțiile despre drumul ce aveam de făcut ținură până seara. Peste noapte, cortul nostru adăposti și pe cel de al cincilea tovarăș de călătorie. Iar în zori, coborârăm repede în valea Tarrîn. Instalarăm cortul de rezervă și depozitarăm într-însul colecțiile adunate, bagajele de prisos și săniile de povară. Apoi întoarserăm spatele mult visatei Cearî și-o pornirăm la drum spre piscurile înfricoșătoare, în susul văii Tarrînului.

În valea largă a râului șerpuia o ceață alburie, învăluind numeroasele vine proeminente de gheață, vine formate de apa râului care izbucnea uneori la suprafață și încremenea împietrită de ger. Asta și înseamnă în limba iakută „Tarrîn”. Uneori sub gheață mai era puțină apă, alteori săniile despicau aceste vine cenușii și se prăvăleau cu oameni cu tot în golurile aflate sub pojghița de gheață. Pe alocuri, zburam chiuind, mânând renii în goană nebună pe suprafața tremurătoare a gheții subțiri. Grăbindu-ne, am parcurs într-o singură zi o bună bucată de drum și am ajuns la picioarele unui zid drept, care tăia de-a curmezișul toată valea. Era vestitul prag, înalt de un sfert de kilometru și mai bine. În dreapta, firul apei topise în prag o trecere îngustă. Pe aici se prăvălea șerpuind un stâlp uriaș de gheață plin de noduri și crăpături, prin care șiroiau pe alocuri vinișoare de apă și se învolburau norișori abia vizibili de aburi. În stânga, stânci galbene, golașe alcătuiau un zid de netrecut, știrbit numai într-un singur loc. Doar de aici s-ar fi putut începe urcușul.

Dimineața, trei perechi de reni dintre cei mai vânjoși porniră trăgând săniile aproape goale. Fiecare pereche era condusă de căpestre de câte unul dintre noi, ceilalți împingeau săniile de la spate. Renii de schimb ne urmau pas cu pas, cu toate că urcușul abrupt îi speria de moarte. Încet-încet ne cățăram pe zidul acela aproape vertical, la vederea căruia, până și cel mai încercat dintre călători ar fi renunțat la gândul de a trage peste el o sanie. Pe ultima porțiune, acolo unde urcușul devenea neînchipuit de dur, la numai câțiva pași de culme, geologul lunecă și se prăvăli peste un ren. Renul, un animal negru, deosebit de puternic îl prinse în coarnele-i rămuroase și, înnebunit de spaimă, țâșni înainte și din două opintiri disperate ajunse pe culme. Aici, pe o platformă netedă și întinsă, ne prăvălirăm istoviți cu toții fără excepție. Oameni și reni, sleiți de puteri, mai mult morți decât vii.

— Da, ăsta a fost prag nu glumă! făcu Alexei. Ți-e și teamă să privești în jos… Darmite, dacă se prăvălea cineva până-n fund?!

— Din sanie, chibrit ajunge jos, din tine numai ficat ajunge, răspunse liniștit călăuza noastră.

Ne mai rămânea doar să trecem râul și, ținând malul drept al văii, să pornim mai departe. S-ar părea că nimic nu poate fi mai simplu, dar și aici primejdia ivită fără veste ne dovedi că în asemenea împrejurări trebuie să fii mereu cu ochii-n patru. Pe gheața râului, o proaspătă izbucnire de apă formase o movilă netedă și nu prea înaltă, acoperită de un strat subțirel și afânat de zăpadă nouă, prăfuită. Nici n-am apucat bine să urcăm movilița, că renii au început să alunece amarnic. Sărirăm jos de pe sănii, dar oamenii lunecau și cădeau, nefiind în stare să-și ție atelajele. Am înțeles îndată că lunecăm cu toții spre marginea sticloasă a prăpastiei de gheață, de pe care se prăvălește la o adâncime de peste trei sute de metri cascada apelor împietrite. Deodată răsună vocea înaltă a călăuzei:

— Păzește, moartea ne dă târcoale!

Îngrozit de soarta tovarășilor mei, m-am avântat înainte și am apucat tălpicile saniei celei mai îndepărtate, dar am alunecat din nou și am căzut. Prăvălite pe pojghița subțire a gheții nou formate, cele nouăzeci de kilograme ale mele s-au prefăcut într-un mai care a spart stratul de gheață, formând o copcă nu prea adâncă. În felul acesta m-am pomenit cu picioarele bine proptite într-un sol ferm. Nebăgând în seamă apa, care-mi pătrundea în pantalonii vătuiți, am rămas acolo, ținând cu toată puterea sania blestemată, până când tovarășii mei au trecut renii peste movilă și i-au întors brusc la o bună distanță de prăpastie. Apoi, izbutind să ajungem pe malul drept al văii unde zăpada era mai așezată, am pornit din nou, mânându-ne renii cât mai departe de locurile acelea primejdioase.

De înnoptat, am înnoptat tocmai sus pe Icionciokit. Dimineața, nori luminoși și ușori acopereau tot cerul. Soarele, nevăzut nouă, lumina puternic, înmulțindu-și de mii de ori razele răsfrânte în albul norilor și în strălucirea zăpezii. Lumina aceasta orbitoare atenua toate ondulațiile terenului, deforma