perspectivele, schimba conturul obiectelor și îngreuna nespus înaintarea noastră. Kilcegasov și călăuza umblau cu ochii mijiți, scuipau mereu și bombăneau întruna, înclinați să vadă în lumina aceasta nefirească una din caracteristicile acestor domenii ale dracilor.

În sfârșit, coborâșul defileului prin care trecuserăm se termină. Pătrundeam într-o depresiune nu prea mare. De jur împrejurul ceaunului în care intraserăm se înălțau o sumedenie de piscuri golașe, cu frunțile pierdute în cuvertura alburie lăptoasă a norilor, ce căptușeau întreg cerul. Chiar în fața noastră, se ridica zidul aproape vertical al unei culmi stâncoase, care ascundea privirilor ținta acestei călătorii — locul despre care ne povestise Kilcegasov.

După ce ne instalarăm cortul și ne pregătirăm o provizie bună de lemne, cei doi iakuți purceseră la niște treburi tainice. Tăiară niște prăjini lungi, le fixară în vârf tot felul de cârpe și scândurele ascuțite la un capăt și le înfipseră în zăpada din jurul cortului, înțepenindu-le cu bolovani și blocuri de gheață. Am aflat mai apoi că acesta era un mijloc de apărare împotriva dracului. Și într-adevăr, nu trecu mult că dracul se și arătă. Nici nu apucase să se întunece bine, că întreaga „văgăună” se umplu de urlete înfiorătoare, scrâșnete, hohote și vaiete jalnice. Vaierul acesta răsfrânt și înmiit de un ecou neobișnuit de puternic m-a impresionat atât de tare, încât mă tem că m-am speriat mult mai rău decât iakuții noștri, care se așteptau de mult să dea ochi cu dracul. Geologul țâșni afară din cort cu arma în mână, dar nu reuși să distingă nimic în lumina nesigură, gata să se stingă, a înserării.

— Uite-i! strigă deodată Alexei, care ieșise și el afară din cort. Mâna lui arăta niște pete ce pluteau printre ramurile de jos ale unor mesteceni închirciți, niște pete cenușii, topite aproape cu desăvârșire în sclipirea vânătă-cenușie a văzduhului întunecat.

Geologul își descărcă arma, o pălălaie prelungă țâșni din gura țevii și curând izbucni un trăsnet atât de zguduitor, încât am rămas cu toții încremeniți. Trăsnetul crescu o vreme, apoi începu să se depărteze, să descrească, să se răsfrângă, colindând munții, purtând parcă pe aripile lui zvonul îndrăzneței pătrunderi a omului pe aceste meleaguri. Ceva căzu în zăpadă la câțiva pași de noi și începu să se zbată. Geologul se repezi într-acolo și se întoarse cu o cucuvea uriașă. De fapt semăna mai curând cu o bufniță, doar că avea penajul de cu totul altă culoare, un fel de alburiu-lăptos cu dungi și petișoare negricioase pe aripi, pe spinare și pe creștetul capului. Alexei duse triumfător bufnița s-o arate călăuzelor, care nu se încumetaseră să iasă din cort: „Ian te uită cum arată dracul!” Totuși se pare că n-a convins prea mult pe cei doi iakuți, care ne anunțară că întâlniri cu dracul vom mai avea pe aici destule.

Intrarăm cu toții în cort și începurăm să ne sfătuim asupra planului de a doua zi, care cuprindea escaladarea piscului unde se aflau colții de mamut. Kilcegasov ne asigura că urmând valea pârâului Kiveta (vara absolut inaccesibilă) trebuia să ajungem după vreo cincisprezece kilometri la „loc curat” și de acolo să urcăm spre podișul cu colții de mamut. Călăuza cea veche nu se hotăra să vie cu noi, picioarele bolnave ale bătrânului nu-i îngăduiau nici lui să ne urmeze, iar pe Alexei am hotărât să-l lăsăm în tovărășia celor doi iakuți. Lucrurile s-au rânduit în așa fel, încât drumul urma să fie străbătut pe jos numai de geolog și de mine.

Nici n-am apucat să ațipim bine, când în jur totul a început să vuiască din nou. Izbiturile surde și urletele răuvestitoare s-au prefăcut curând într-un vaier infernal, care nu mai contenea, rostogolindu-se parcă tot mai departe și mai departe. Mi-am întors ochii spre geolog — socoteam că-i o avalanșă. Geologul îmi spuse însă liniștit:

— Trebuie că s-a prăvălit vreo stâncă, Gheorghi Petrovici. Pantele sunt aici nemaipomenit de abrupte din pricina faliilor de formație recentă, așa că se prăvălesc, pesemne, foarte adesea… Și vârf la toate mai este și ecoul ăsta neobișnuit de puternic. Asta trebuie să fie origina tuturor dracilor.

Am râs și ne-am băgat repede în culcușul sacilor de blană.

Noaptea, gerul, care de vreo două zile mai slăbise, se înteți din nou. Se stârni și hiuzul, vântul cel rece și cât se poate de neplăcut. Sufla hiuzul drept în peretele cortului lângă care dormeam eu. Curând străbătu prin blănurile sacului de dormit și-mi îngheță partea stângă a corpului, întoarsă spre perete. Frigul m-a trezit, dar am mai rămas culcat multă vreme, luptând cu somnul și lenea care mă împiedica să sar din sac și să încing focul în sobă. Până la urmă, am ieșit dintre blănuri și, tremurând de frig, am aprins focul cu lemnele pregătite din vreme și m-am ghemuit lângă sobă în așteptarea căldurii binefăcătoare. Lemnele se aprindeau încet, trosnind înfundat. Ședeam lângă foc și mă gândeam la drumul de a doua zi. Deodată auzii cât se poate de clar un umblet greoi — pasul unei fiare uriașe. Tropotul se apropia de cort. Apoi îl auzii dând târcoale taberei noastre. Alexei, care avea somnul foarte ușor, se trezi îndată și deșteptă și pe geolog. Pașii răsunară din nou și mai apropiați, și mai amenințători. Am pus mâna pe carabină (împotriva obiceiului, în seara aceea mi-o luasem în cort, ca să se mai încălzească și la nevoie să-i încerc plumbul greu, de mare calibru, pe pielea vreunui drac). Împreună cu geologul, ne-am repezit afară din cort sărind peste trupurile călăuzelor noastre, care se înfofoliseră în pături până peste cap și refuzau cu îndărătnicie să se scoale. Cerul se înseninase. Un ciot de lună se strâmba batjocoritor la noi, agățată deasupra piscurilor de munte. Oricât ne-am încordat vederea, n-am reușit să distingem pe fața întinsă a zăpezii nicio urmă de pași. Curând, gerul de afară ne-a pătruns până la oase și am fost nevoiți să ne întoarcem în cort. La ivirea noastră, Gabîșev s-a săltat în capul oaselor, s-a așezat și m-a privit îngrijorat:

— Ei, ce găsit?

— Nimic.

— Sigur… Și mâine nicio urmă nu găsit.

— Da’ tu