— Umblat stăpânul de aici.

— Care stăpân?

— Ce, tu nu înțeles? se mânie iakutul. Stăpânul, eu spus!…

Am dat din umeri și nu i-am mai pus nicio întrebare, măcar că tot nu mă puteam dumiri care „stăpân” dăduse târcoale cortului nostru.

Ceața zorilor încă nu se ridicase din vale, când geologul și cu mine începurăm să ne pregătim de drum la lumina pâlpâitoare a unei lumânări. Hotărâserăm să nu ne mai cărăm cu armele după noi; drumul era destul de lung și nu trebuia să ne împovărăm prea tare, pentru ca la întoarcere să putem căra tot ce vom găsi mai interesant. Pistolul și cuțitul de vânătoare trebuiau să ne înlocuiască pușca și securea. Și totuși echipamentul nostru: barometrul aneroid, aparatul fotografic, planșeta pentru ridicări de teren, ca și proviziile se dovediră o povară nu prea ușoară. Până ce-am terminat pregătirile și am mâncat, s-a luminat de ziuă. Gabîșev și Kilcegasov dădură ocol taberei și ne povestiră la întoarcere că afară de urmele renilor noștri nu au aflat nicio altă urmă…

Pornirăm la drum și în scurtă vreme traversarăm fundul văii. Zăpada albăstruie scârțâia zgomotos sub încălțările noastre îmblănite.

— Iar a coborât temperatura sub șaizeci de grade mormăi nemulțumit geologul, acoperindu-și gura cu fularul.

Peste vreo jumătate de oră, am ajuns la intrarea în trecătoarea Kiveta și ne-am afundat în defileu. Aici mai era întuneric, și înainte ca razele soarelui să fi luminat suficient stâncile, am parcurs câțiva kilometri într-o beznă cenușie. Înfățișarea trecătorii era cu totul neobișnuită. Vorbeam, nu știu de ce, mai mult în șoaptă, de parcă ne-am fi temut să nu supărăm niscai „stăpâni” de pe aici. Defileul n-avea în medie mai mult de patru metri lărgime. Pereții de stâncă netedă, negri ca și cărbunele, se înălțau drept în sus, ba pe alocuri se și atingeau la vârf, alcătuind bolte și tuneluri în care domnea o beznă de nepătruns. Din loc în loc, trunchiuri uriașe, descojite și zdrelite de bolovani, se aflau proptite țeapăn între cei doi pereți, de-a curmezișul trecătorii, la o înălțime de patru-cinci metri deasupra capetelor noastre, indicându-ne nivelul apelor de primăvară. În stânca pereților, apa săpase nișe și grote adânci, ca niște cazane de moară, în care zăceau bolovani rotunzi cam de mărimea unei roți de automobil.

Apele înghețate ale pârâului coborau din treaptă în treaptă. Vinele de apă pe jumătate înghețate șiroiau pe toată lărgimea trecătorii, așa că, în scurtă vreme, cizmele noastre de blană se muiară și se prefăcură în bulgări de gheață, pe care, din când în când, trebuia să le ciomăgim furioși cu bâtele pentru a le mai ușura. Cizmele înghețate lunecau pe treptele lucii, și treptele acestea deveneau tot mai drepte. În orice altă perioadă, afară de iarna, pârâul era, pesemne, o adevărată cascadă urlătoare și nicio forță din lume nu ne-ar fi îngăduit să străbatem trecătoarea în vremea verii, primăvara sau toamna. Liniștea ce domnea acum în defileu, îngustimea trecătorilor, negrul stâncilor, totul avea un efect descurajator. Străbătusem, cred, aproape zece kilometri în susul trecătorii, când pârâul coti spre sud și ne pomenirăm deodată într-o porțiune a defileului viu luminată de razele soarelui, strecurate prin spărturile dintre stânci. Aici, pereții se prăbușiseră și straturile de rocă proaspăt descoperite ni se înfățișară în toată goliciunea. Erau șisturi de mică dintr-un micașist auriu cu granule mărunte. Ai fi spus că pereții trecătorii sclipesc, împodobiți cu fâșii de mătăsuri aurii și argintii care schimbau surprinzător întreaga înfățișare a locului. Lespezi de aur și argint se tăvăleau în tot locul pe covorul străveziu al gheții de smarald. După alți patru kilometri parcurși pe treptele de gheață, am ajuns într-o poieniță rotundă, înconjurată de cedri și semănată de bolovani. În stânga noastră, profilat cu toată limpezimea pe albastrul cerului se înălța Piscul de sub lună, asemeni unui imens turn de piatră, ascunzându-ne cu desăvârșire peisajul dinspre miazănoapte — răsărit. În față se vedea un zid drept, retezat parcă de cuțit. Încă o oră de mers întins și iată-ne ajunși (muiați de nădușeală în hainele noastre cele grele) pe culmea zidului de aproape o sută de metri înălțime. Dar nici de aici nu se vedea nimic decât un alt meterez de granit, care ne tăia din nou drumul mai departe. Noroc că nu era prea înalt și am putut trece ușor peste această ultimă barieră. De pe culmea meterezului se desfășura în fața ochilor noștri ținta anevoiosului drum parcurs de noi: un platou nu prea mare, ușor bombat, înconjurat de dealuri rare, țuguiate, de formă conică. Întinderea bombată a platoului era aproape cu desăvârșire lipsită de obișnuitul înveliș de zăpadă. Nu departe, dincolo de un tufiș de cedri, se zăreau câteva stânci ascuțite de gneis înălțându-se într-un semicerc uimitor de regulat, asemănător literei „U”.

După ce ne-am strecurat prin desișul cedrilor, ne-am pomenit într-o poiană întinsă, unde se tăvăleau câțiva colți, dar nu de mamut, încovoiat ca un arc, ci aproape drepți ca aceia ai uriașilor elefanți africani. Am numărat vreo patrusprezece asemenea colți. Cei mai mari atingeau cam trei metri lungime. Fildeșul se înnegrise de vreme, iar capătul de la rădăcina colților se fărâmița în așchii mărunte. N-am găsit aici nici dinți, nici alte oase de elefant. De pe o movilă pe care ne cocoțaserăm am descoperit către centrul platoului o altă grămadă de colți, mult mai mare ca prima. Zăceau stivuiți ca niște metri de lemne pe o suprafață destul de mare. Ne-am repezit într-acolo, întrecându-ne unul pe altul și scoțând strigăte de bucuroasă surpriză. Erau în stiva aceea câteva sute de colți. Ici-colo se ițeau din grămadă oase uriașe, care se spulberau la cea mai mică atingere.

Nu departe de vârful movilei, printre stâncile colțuroase de cuarț, se zărea o râpă adâncă, săpată de ape. N-o fi asta „gaura din pisc” despre care ne pomenise Kilcegasov? În malul stâng al râpei, am descoperit o grotă, a cărei intrare largă era pe jumătate acoperită de bolovani și ne-am strecurat înăuntru. La început a trebuit să ne cățărăm în sus prin niște galerii cu bolți de gheață, apoi