negre. Poate că asemenea zile nici nu vor mai veni. Dar, deocamdată, datorită lor, toate zilele sunt cenușii… Ce plictiseală! Am să plec la Vladivostok. Din proprie inițiativă, până nu mă trimit pe spezele statului… Și în felul acesta flacăra aprinsă prin munca noastră se va stinge de la sine, pe cale naturală. Oricum, ea nu le va ajuta în nici un fel, deoarece, pentru a putea utiliza o asemenea posibilitate trebuie să ai țeluri înalte, resurse sufletești, să fii mereu nemulțumit de tine. Dar ei sunt nemulțumiți doar uneori din cauza celor înconjurătoare, a împrejurărilor, a cunoștințelor, a vieții… De orice, numai de ei nu. Și, în definitiv, n-au decât să se plimbe. Cum s-ar spune, aici știința nu are nici o putere…”

Acum îi despărțea doar clădirea Poștei.

Gândurile mânioase se risipiseră. Lui Viktor Kraveț îi rămăsese doar o oarecare jenă de neînțeles față de oamenii care treceau pe lângă el.

„Cineva a spus că nimeni nu disprețuiește mai mult mulțimea decât omul de rând care s-a înălțat deasupra ei… Dar cine a spus-o? își încreți fruntea. Ia stai, păi asta am spus-o chiar eu despre altcineva. Ei, bineînțeles, că despre altcineva, doar nu despre mine… Deodată i se făcu silă. În fond, călcându-i în picioare, eu mă calc și pe mine. Nu sunt departe de ei. De curând încă eram la fel… Ia stai! Înseamnă că vreau s-o șterg, pur și simplu? S-o întind? Și ca să nu fie prea rușinos, ca să nu-mi pierd respectul față de propria-mi persoană, încerc să găsesc acestui gest o justificare pe planul ideilor? Eu n-am trădat pe nimeni; totul e în ordine; știința e neputincioasă; așa și trebuie să fie… O, doamne, cât de ticăloasă și de slugarnică e gândirea intelectualului! (De altfel, și asta am spus-o sau am gândit-o despre altcineva. Toate adevărurile neplăcute noi le atribuim altora, așa e mai înțelept să trăiești.) Și eu sunt chiar un astfel de intelectual. Am pus totul în mișcare: disprețul față de mulțime, considerații teoretice… Mda! El roși și fața începu să-i ardă. Iată unde te poate duce nereușita. În sfârșit, ce aș putea face?”

Deodată picioarele sale parcă rămăseseră lipite de asfalt. Din direcția opusă venea spre el, cu pași largi, un tânăr cu rucsac și un impermeabil pe braț. „Adam?!” Viktor Kraveț simți că-l trec fiori reci. Inima începu să-i bată cu putere de parcă niște remușcări reînviate și nu un om s-ar fi apropiat de el. Privirea lui Adam era îngândurată și rea, colțurile gurii lăsate amenințător. „O să mă descopere îndată și o să mă recunoască…” Viktor Kraveț se uită în altă parte ca să nu se trădeze, dar până la urmă învinse curiozitatea. Îl privi drept în ochi. Nu, Adam nu mai semăna acum cu un „sclav”. Era un om plin de încredere în el, sigur pe sine, puternic, hotărât… își aduse aminte de un cap ciufulit, pe fondul tapetelor în penumbră, de ochii larg deschiși și plini de ură, de greutatea de fontă, de cinci kilograme, ridicată deasupra capului său.

Noul venit trecu mai departe. „Sigur, cum să mă recunoască! Viktor Kraveț răsuflă ușurat. Dar de ce s-o fi întors? Ce o fi vrând?”

Îl urmări pe tânărul care se îndepărta în mulțime. „Ce-ar fi să-l ajung, să-i povestesc cele întâmplate? Oricum mi-ar putea fi de folos… Dar nu. Cine știe de ce o fi venit! îl cuprinse din nou disperarea. Uite unde ne-au adus munca și experiențele noastre. La naiba! Ne ferim unul de altul! Ia stai… Dar mai există și o altă posibilitate! Oare nu m-ar putea ajuta?” Viktor Kraveț își mușcă buza, chibzuind cu încordare.

Adam se pierduse prin mulțime!

„Ei, gata cu frământările! Viktor Kraveț scutură din cap. Aici nu e vorba numai de munca mea. N-am voie să fug. Trebuie să salvez totul…”

Scoase din buzunar mărunțișul, îl mai numără o dată, înghiți în sec și intră în clădirea Poștei. Banii îi ajunseră exact pentru o telegramă scurtă: „Universitatea de stat, Moscova, facultatea de biologie, Krivoșein. Vino imediat. Avion. Valentin”.

După ce expedie telegrama Viktor Kraveț ieși pe bulevard și ajungând la colț, o coti pe strada care ducea spre Institutul de sistemologie. După ce făcu câțiva pași se uită în urma sa să vadă dacă nu cumva e urmărit. Strada era pustie. Numai de pe clădirea magazinului universal îl privea o femeie splendidă, cu un carnet CEC în mână, luminată de literele de un metru, de culoare roz: „Păstrați banii la CEC”. Ochii femeii promiteau să-i iubească pe cei care îi vor urma sfatul.

Deasupra ghișeului administratorului din Casa colhoznicului se afla un anunț:

„Taxa pentru o persoană: 60 kopeici.

Taxa pentru un cal: 1 rublă și 30 de kopeici”.

Tânărul care sosise de la Vladivostok oftă și întinse prin geamlâc buletinul de identitate.

— Vă rog, un bilet de șaizeci…

Capitolul 4

Imposibilul este imposibil. De exemplu, e imposibil să te deplasezi mai repede decât lumina… De altfel, chiar dacă acest lucru ar fi posibil, oare merită să te zbați pentru el? Oricum nimeni nu va sesiza nimic și nu va aprecia faptul.

K. PRUTKOV — inginer: cugetarea nr. 17.

A doua zi, dimineața, ofițerul de serviciu al miliției orășenești îi înmână anchetatorului Onisimov raportul milițianului care păzea laboratorul sigilat. În raport se spunea că noaptea — aproximativ între orele unu și două — un bărbat necunoscut, într-o cămașă de culoare deschisă, a încercat să pătrundă în laborator prin fereastră. Somația milițianului l-a speriat. Necunoscutul a sărit de pe pervazul ferestrei și a dispărut în parc…

— E clar! Matvei Appolonovici își frecă mâinile cu satisfacție. Se învârti în jurul focului…

Cu o zi înainte trimisese citație cetățeanului Azarov și cetățenei Kolomieț. Bineînțeles că Matvei Appolonovici nici nu spera măcar că academicianul Azarov avea să se prezinte la biroul său. Dar în caz de ceva, dovada de expediere a citației i-ar fi fost de folos ca act justificativ. Elena Ivanovna Kolomieț, ingineră la biroul de construcții aflat în vecinătatea Institutului de sistemologie, sosi la ora