Când intră în birou, anchetatorul înțelese imediat care fusese semnificația gestului cu mâna și a plescăitului din buze ale lui Hilobok. În fața lui se afla o femeie extrem de frumoasă. „Ia te uită ce nostimă el” remarcă Onisimov. Luate în parte, fiecare trăsătură a chipului Elenei Ivanovna era obișnuită: părul brun, nasul puțin cârn, ovalul feței, ca orice oval… Dar toate la un loc creau acea impresie de armonie, care nu-ți mai permitea să analizezi, ci doar să admiri și să te minunezi de marele simț al măsurii pe care-l are natura.

Matvei Appolonovici își aminti înfățișarea răposatului Krivoșein și simți că îl cuprinde indignarea. „Într-adevăr, nu se potriveau unul cu altul, avea dreptate Hilobok. Ce o fi găsit la el? Căuta un om serios sau un soț cu venituri mari?” Ca majoritatea bărbaților, cărora înfățișarea și vârsta nu le mai lasă nici o speranță în succese amoroase, Onisimov nu avea o părere prea bună despre femeile frumoase.

— Vă rog să luați loc. Vă este cunoscut numele lui Krivoșein Valentin Vasilievici…

— Da, răspunse ea cu o voce cântată.

— … și al lui Kraveț Viktor Vitalievici?

— Vitea? Da. Elena Ivanovna zâmbi, arătându-și dinții albi și regulați. N-am știut că-l cheamă și Vitalievici. Dar despre ce e vorba?

— Ce-mi puteți spune despre relațiile dintre Krivoșein și Kraveț?

— Păi, cum să vă spun… Lucrau împreună… Mi se pare că Viktor este rudă, mai îndepărtată, cu Valea… Adică cu Krivoșein. După părerea mea, erau foarte buni prieteni… Dar ce s-a întâmplat?

— Elena Ivanovna, eu sunt cel care pun întrebări aici… Onisimov se gândi că dacă ea își va pierde echilibrul sufletesc o să spună mai multe. De aceea nu se grăbea să lămurească lucrurile. E adevărat că erați în relații destul de apropiate cu Krivoșein?

— Da…

— Din ce cauză v-ați despărțit?

Ochii Elenei Ivanovna deveniră deodată reci, iar obrajii când îi roșeau, când păleau.

— Asta n-are nici o legătură cu cazul pentru care am fost chemată aici.

— De unde știți dumneavoastră ce are și ce nu are legătură cu acest caz? întrebă tresărind Matvei Appolonovici.

— Deoarece… Deoarece asta nu poate avea legătură cu nici un fel de caz. Ne-am despărțit și gata.

— E clar… Bine, să trecem deocamdată peste această chestiune. Spuneți-mi, vă rog, unde locuia Kraveț?

— La căminul tinerilor specialiști din cartierul academicienilor, ca toți cei aflați în practică.

— Și de ce nu la Krivoșein?

— Nu știu. Probabil că așa era mai comod pentru amândoi…

— Asta cu toată rudenia și prietenia lor? E clar… Dar ce atitudine avea Kraveț față de dumneavoastră, vă acorda atenție? Matvei Appolonovici se străduia să stoarcă ce putea din ipoteza pe care și-o făurise.

— Da, îmi acorda… Elena Ivanovna își mușcă buza, dar totuși nu se putu stăpâni. Cred că și dumneavoastră ați face la fel, dacă v-aș permite.

— Aha, va să zică lui i-ați permis? Spuneți-mi, Krivoșein nu era gelos din cauza lui Kraveț?

— S-ar putea să fi fost gelos… Numai că nu înțeleg ce vă privește asta pe dumneavoastră? Ea îl privi pe anchetator cu o ostilitate înverșunată. Tot felul de aluzii! În definitiv, îmi puteți explica sau nu, ce s-a întâmplat?

— Calmați-vă, tovarășă!

„Poate că ar fi bine să-i explic despre ce-i vorba? Dar merită oare? Are ea vreo legătură cu toate astea? Sigur, e frumoasă. Poți să faci o pasiune pentru ea. Dar… oamenii de știință nu sunt un mediu propice pentru crime pasionale serioase… Datele statistice nu sunt în favoarea lor. Un savant nu-și pierde capul din cauza unei femei… Dar Kraveț…

Raționamentele lui Onisimov fură întrerupte de soneria telefonului. Ridică receptorul.

— Onisimov la aparat.

— Tovarășe căpitan, am dat de urma celui urmărit, raportă milițianul din brigada operativă. Doriți să fiți și dumneavoastră de față?

— Desigur.

— Vă așteptăm lângă aeroport, mașina 57–28 DNA.

— E clar! Anchetatorul se ridică în picioare și se uită bine dispus la Elena Kolomieț. O să încheiem convorbirea noastră altă dată, Elena Ivanovna. Dați-mi citația să v-o semnez. Nu vă enervați și nu vă supărați. Toți avem nervi, și eu, și dumneavoastră…

— Dar ce s-a întâmplat?

— Deocamdată nu pot să vă spun nimic. Cercetăm. Cu bine, la revedere!

Onisimov o conduse până la ușă, scoase din sertarul biroului pistolul, încuie camera și, aproape alergând, se repezi în curtea interioară a miliției, spre automobilul de serviciu.

Rulând încet pe roți, un IL-18, alb ca zăpada, se apropie de peronul aeroportului, exact la orele 13. De bordul avionului fu fixată o scară mobilă, albastră. Un bărbat plin, mic de statură, în pantaloni verzi, strâmți, și într-o cămașă pestriță, peste pantaloni, coborî primul scara. Alergând și agitând în mână o sacoșă turistică viu colorată o porni pe dalele hexagonale de beton către clădirea aerogării. Își întorcea mereu capul în toate direcțiile, nerăbdător, căutând pe cineva în mulțimea celor ce veniseră în întâmpinarea avionului. Când îl descoperi pe cel căutat, o porni în goană spre el.

— Hai noroc! Ce e cu graba asta tocmai în perioada concediilor, ce înseamnă acel „vino imediat”?! Ia să te văd! O, dar arăți mult mai bine! Ești chiar mai suplu, măi, măi! Ca să vezi. Nu te-am văzut de un an și chipul tău mi se pare agreabil… Chiar și la maxilar mă pot uita fără să mă enervez…

— Văd că și tu ai devenit mai bun, acolo, la aspirantură. Tânărul, venit să-l întâmpine, îl cercetă cu o privire critică. Ai reușit să acumulezi câte ceva?

— Eh, frate, nu sunt simple acumulări, aici e vorba de rezerva informațională concretă. Am să-ți povestesc eu mai târziu, chiar am să-ți demonstrez. Dragă Valea, e o răsturnare totală… Dar mai întâi spune tu de ce m-ai chemat înainte de termen? Nu, stai puțin! Pasagerul avionului scoase din buzunar un blocnotes, iar din el câteva bancnote roșii. Să-mi achit datoria înainte de toate.

— Ce datorie? Tânărul împinse banii la o parte.

— Te rog foarte mult, fără chestii de-astea! Pasagerul ridică mâna în semn de protest. Am văzut, cunoaștem, suntem gata înduioșați: un savant distrat care nu se coboară până acolo, încât să țină minte asemenea chestiuni prozaice