știa iubită, mă oprea totdeauna să duc cu ea pînă la capăt o discuție mai gravă. De astă dată însă rezistai, rămăsei mai departe țeapăn întins în pat lîngă ea, cu mîinile sub ceafă și cu adevărat tulburat de întunericul care începuse să se lase peste o zi așa de întunecată.

Aprinsei veioza și urmă o tăcere lungă. Nu mă uitai la ea s-o văd cum arată. Voiam să se uite ea la mine și să mă vadă. „Ah! strigă deodată cuprinsă de o spaimă practică. Trebuie să fie tîrziu, plec!” Și sări sprintenă peste mine și începu să se îmbrace. Așa deci! îmi spusei, pleacă, e de acord să ne despărțim, gîndul meu neexprimat n-o mai tulbură, îi e frică însă ca nu cumva să-l formulez, n-ar suporta. Nici nu știam dacă chiar aveam s-o fac, dar mi-era clar că prezența ei nu-mi mai apărea încărcată de vrajă. Așa era, a simțit că vreau să-i spun ceva și, cu toate că sîmbetele și duminicile le petreceam la mine, acum voia să plece. Oare? Da, de-a binelea, își trăsese botinele și acum își căuta mantoul, dacă nu cumva voia s-o opresc. „Stai, zisei, unde vrei să pleci?”, fără să adaug că nu înțelegeam de ce se abătea de la… „Bine, mai stau, zise cu vocea ei voalată și impersonală (cînd voia să-și păstreze deplina ei voință de a decide), dar trebuie să plec!” Nu-i spusei că nu mă anunțase dinainte că voi petrece acest weekend singur… Mă ridicai și mă îmbrăcai și eu în tăcere. Bine, gîndii așezîndu-mă în fotoliu în fața ei, nu voia să mai stea, nu voia să mă asculte. Foarte bine! „Vreau să-ți spun ceva”, zisei totuși. „Da, te ascult!”, răspunse ea docilă. Îmi luai capul în mîini. Cum să-i spun? Cu ce să încep? Se adunaseră prea multe și cum aș fi putut să-i vorbesc așa cum stătea, fără să pară, pe picior de plecare? „Cred, zisei, că ar fi bine să ne despărțim!”

Se uită la mine cu chipul, dar nu cu ochii, și îmi spuse fără umbră de îndoială că ceea ce auzise ar fi posibil: „Nu vorbi așa, zise, mîine o să-ți pară rău de ceea ce ai spus!”. Bine, gîndii, o ruptură numai prin cuvinte nu poate fi credibilă. Trebuie făcută în fapt. Dacă pleacă, mă hotărîi, am să încetez s-o mai văd, fără declarații de despărțire, care nu sînt crezute: știa ea mai bine că pe urmă o să regret… „Dar nu asta ai vrut să-mi spui, zise. Nu?” Era clar: mă avea în mînă. Îmi ghicea, fără greș, gîndurile. În curînd, din lipsă de mister, aceste gînduri ale mele or să înceapă s-o plictisească. „De altfel nici nu știu ce vrei să-mi spui, de te porți cu mine așa de brutal”, reluă de astă dată cu o intonație necunoscută, oricum pentru întîia oară fără vreun evantai interior de sugestii contrarii și pline de farmec: direct, sigură pe sine, cu o brutalitate rece pe care tocmai mi-o atribuise. (Deci nu fi tu brutal, ca să fiu eu!) „Am plecat”, zise, și se ridică și o luă spre ușă. Îi privii pașii ei șovăielnici, care ai fi zis că mergeau înapoi (demult nu-i mai avusese: racule! gîndii, zodie bizară, chiar o să pleci?). Așteptai să pună mîna pe clanță și să se întoarcă spre mine… Așa și făcu: „La revedere”, spuse umilă, ca la început cînd intrase, după concediu, în biroul meu și ieșise cu mapa sub braț, în care ai fi zis că nu ducea hîrtii contabile, ci stranii documente în care erau înscrise cu semne cabalistice rele prevestiri care îi apăsau soarta. Sării și într-o clipă fui lîngă ea și îi desfăcui mîna de pe clanță. Nu se opuse, dar rămase decisă: „Trebuie să plec!”, zise ferindu-se să mă privească. „Nu!”, zisei. „Ba da, te rog să mă lași să plec!” „Nu!”, repetai și îi pusei pe braț mîna pe care mi-o retrăsei în clipa următoare, simțind din ușoara ei tresărire că era, fizic, intangibilă. Se resemnă și începu să se uite pe fereastră. „Te rog să mă lași să plec”, spuse iar și în aceeași clipă două lacrimi mari i se rostogoliră pe obraji. „Nu, răspunsei, nu înțeleg de ce trebuie să pleci, și dacă te las, pleci pentru totdeauna!”

Nu auzea și deodată izbucni în hohote. Își împreună mîinile și se uită la mine în sus cu chipul înecat de neverosimile lacrimi: „Te rog, lasă-mă să plec!”. Era o halucinație? Se repeta o scenă cu Matilda? în care însă nu mie mi se spunea să plec… Dar nu avui timp să-mi viu în fire. Mă ocoli cu o dibăcie de felină și n-o mai văzui. Plecă. Sau, mai bine zis, pieri, fiindcă nu auzii nici pași precipitați și nici uși deschise sau trîntite. Mă întorsei însă imediat pe urmele ei, ieșii pe palierul pustiu, coborîi în goană în stradă să-i văd măcar silueta îndepărtîndu-se. Nu era, dispăruse, ai fi zis că zeii întunericului și ai ceții o răpiseră îndată ce ieșise. Revenii în odaie, stinsei lumina și mă așezai liniștit la geam. Ei, mă întrebai. Ce-ai aflat? E în disproporție mare ceea ce s-a întîmplat cu puținul lucru care ți s-a dezvăluit despre ea. Ce ți s-a dezvăluit? Da, o surpriză, e o fată slabă, nu suportă ceva, dar ce anume? Ceea ce unuia i se pare firesc, pe celălalt îl sperie. Da, foarte tare… Nu e rău, gîndii. Nu s-a terminat rău. Dacă pentru nimic (fiindcă nu-i făcusem chiar nimic, absolut, nici măcar nu-mi descopeream o intenție cît de vagă și obscură de a-i pricinui vreun rău), dacă deci numai pentru atît, că dorisem să nu plece, se îngrozise atît de tare, ce s-ar întîmpla dacă răul s-ar abate cu adevărat pentru o clipă asupra mea? Și nimeni nu e invulnerabil toată viața în fața pornirilor iraționale, a stărilor în care ispita maleficului învinge, a bănuielii că nu sîntem iubiți, că sîntem trădați, înșelați sau pur și simplu duși de nas –