au instaurat o domnie a terorii, cu mult mai crâncenă şi mai absurdă decât constrângerile existente în societate anterior venirii lor la conducere. În linii mari scenariul s-a repetat în mai toate societăţile în care s-a încercat aplicarea sistemelor bazate pe ideile socialismului utopic. Pentru că doctrina socialistă a fost, este şi va rămâne utopică.

Egalitatea între oameni, lipsa proprietăţii private, lipsa unui sistem concurenţial autentic în economie, societate sau politică anihilează însăşi esenţa fiinţei umane, distruge individualitatea, slăbeşte societatea până la trecerea în nefiinţă. O superbă povestire science-fiction începea cu o constatare dureroasă: Mi-au tăiat aripile. Pe o planetă ipotetică, locuită de oameni cu aripi, un adevărat paradis, au venit membrii unei expediţii, tot oameni, care au tăiat aripile mai multor indivizi, forţându-i să se zbată continuu, la nesfârşit, pentru a supravieţui. Deşi experimentatorii păreau la început nişte agenţi ai răului, în timp ― când pe planeta respectivă au început cataclisme devastatoare, pe care ei le prevăzuseră ― adevăratul sens al misiunii lor a ieşit la iveală. Oamenii cu aripi, neînvăţaţi cu lupta dură pentru existenţă, au murit unul câte unul, dar specia a supravieţuit prin cei cărora li se tăiaseră aripile, pentru că ei deveniseră mult mai rezistenţi, mai inventivi, mai creatori.

Povestirea, într-un fel, duce cu gândul spre destinul tragic al imperiilor precolumbiene. Incaşii dezvoltaseră un sistem social întrucâtva asemănător celor imaginate de adepţii socialismului utopic. Întreaga suprafaţă a statului era împărţită în trei: o parte aparţinea soarelui, produsele obţinute de pe această "treime sacră" fiind folosite pentru întreţinerea preoţilor şi pentru jertfele rituale, a doua aparţinea suveranului, iar a treia poporului. În ceea ce priveşte cultivarea pământului, fiecărui bărbat însurat i se repartiza o bucată de pământ de o anumită suprafaţă (aproximativ aceeaşi pentru toţi), numită tupu. De asemenea, dacă avea copii, pentru fiecare băiat i se mai repartiza un tupu, iar pentru fiecare fată, o jumătate de tupu. Recolta era strânsă la comun şi se împărţea şi ea tot în trei părţi egale. O treime mergea la depozitele de stat, ce aparţineau suveranului, depozite din care erau plătiţi militarii, constructorii de drumuri şi cetăţi, funcţionarii. Tot din aceste depozite era întreţinută şi Curtea imperială. A doua treime era dusă în depozitele "sacre", de unde erau aprovizionaţi preoţii. A treia parte era împărţită în mod egal tuturor celor care munciseră pământul, în raport cu numărul parcelelor pe care le cultivase fiecare. În cazul unor calamităţi naturale, ce nu permiteau obţinerea unor recolte suficiente pentru toată lumea, depozitele de stat erau deschise pentru a se aproviziona din rezervele lor şi poporul. Acelaşi sistem era aplicat şi în cazul creşterii turmelor de lame. În afara obligaţiilor faţă de stat, concretizate în munca pe câmp, şi satisfacerea stagiului militar, cetăţenii aveau şi obligaţia de a presta un anumit număr de zile de muncă în folos obştesc (la construcţii, în mine, la sistemele de irigaţii etc). Cei inapţi de muncă, văduvele şi bătrânii primeau de la stat toate cele necesare traiului. De asemenea, oamenii trecuţi de şaizeci de ani erau scutiţi de muncă, iar cei ce împliniseră cincizeci de ani munceau mai puţin. Deşi, în urma cuceririlor, multe grupări etnice fuseseră strămutate din locurile de baştină şi amestecate cu altele, acest sistem de viaţă, în timp, a dus la deosebiri minime între cetăţenii de rând ai imperiului.

Nu existau bani, nu exista proprietate privată, nu existau cerşetori, cetăţenii obişnuiţi aveau aceeaşi stare materială, motiv pentru care nu se răspândiseră nici "maladii" precum lăcomia, invidia, egoismul. Se pot scrie studii întregi despre comparaţia unui asemenea sistem ce funcţiona aproape impecabil şi tipul de societate întrevăzut de adepţii socialismului. Trebuie remarcat că societatea incasă înregistra o egalitate aproape perfectă doar la nivelul cetăţenilor de rând. Deasupra acestora, se afla o întreagă ierarhie de funcţionari ai statului, membri ai familiei imperiale, preoţi, care se bucurau de privilegii uriaşe, dar şi acestea foarte bine definite şi îmbinate cu obligaţii privind buna funcţionare a statului. Însă nu despre o asemenea paralelă dorim să discutăm. Sistemul incaş, indiferent cât de neobişnuit ar părea, ajunsese aproape de perfecţiune în ceea ce priveşte funcţionarea sa. La fel, deşi diferenţele sunt semnificative, Imperiul Aztec, pe continentul nord-american, tindea spre perfecţiune (tot în ceea ce priveşte funcţionarea). Însă perfecţiunea a condus spre o anumită degenerare, spre o vulnerabilitate tot mai accentuată a întregii societăţi. Aceasta este una dintre cauzele, poate chiar cea fundamentală, pentru care câteva sute de conchistadori au reuşit să distrugă două civilizaţii uluitoare, să provoace moartea a milioane de oameni.

Uniformitatea, lipsa motivaţiilor, nivelarea sistemelor umane generează vulnerabilitate. Încă un argument ar putea fi adus în sprijinul acestei afirmaţii. Progresele geneticii, ale ingineriei genetice, vor face în curând posibilă realizarea "hărţii genetice" a fiecărui individ. Se va putea cunoaşte astfel, chiar înainte de naştere, dacă noua fiinţă umană va suferi de vreo boală congenitală sau va fi predispusă unei maladii sau alteia. Ingineria genetică va permite nu peste mult timp chiar corectarea unor asemenea deficienţe. Mai mult, se va putea ajunge chiar la "modelarea" fiecărui nou-născut conform dorinţei părinţilor, începând cu sexul şi terminând cu fizionomia, culoarea ochilor sau a părului. Dincolo de optimismul generat de asemenea perspective tulburătoare, oamenii de ştiinţă au început deja să-şi pună întrebări extrem de grave. Principala problemă este aceea a unei previzibile şi extrem de dăunătoare sărăciri a fondului genetic uman, în cazul în care se va permite "modelarea" nou-născuţilor. Spre exemplu, dacă majoritatea părinţilor îşi vor dori copii blonzi, cu ochi albaştri, este foarte posibil ca în scurt timp să dispară total tipurile umane care nu ar corespunde standardelor de frumuseţe ale momentului. Iar dispariţia unor astfel de tipuri ar sărăci grav moştenirea genetică a omenirii, făcând-o extraordinar de vulnerabilă în cazul apariţiei unor maladii încă necunoscute, dar generând şi noi "boli" ale societăţii, ce ar putea duce, în ultimă instanţă, la dispariţia speciei umane.

Poate am mers prea departe cu argumentaţia. Ideea însă era de a demonstra că supravieţuirea speciei umane şi dezvoltarea acesteia se pot face numai în cadrul unor sisteme, societăţi, ecosisteme care să incite creativitatea, spiritul de competiţie, diversificarea activităţilor umane.