funcţionează vrăjile de protecţie,  nu-i aşa? Ar trebui să nu se poată apropia la mai mult de o sută  de metri de locul acesta, din orice direcţie.

Acum, Harry înţelese de ce dispăruse Cap-de-Mort; se întâmplase în clipa în care motocicleta trecuse bariera creată de vrăjile Ordinului. Tot ce spera era ca acestea să funcţioneze în  continuare. Se gândi cum stătea Cap-de-Mort la o sută de metri  deasupra lor, în timp ce vorbeau, încercând să găsească o cale de a străpunge cupola mare şi transparentă pe care şi-o  imagina Harry. Îşi dădu jos picioarele de pe canapea; trebuia să  îl vadă pe Hagrid cu ochii lui, înainte să creadă că era în viaţă.  Însă abia se ridicase, când o uşă se deschise şi Hagrid se înghesui prin cadrul ei, cu faţa plină de sânge şi noroi, puţin  şchiopătând, dar în mod miraculos încă în viaţă.

— Harry!

Hagrid parcurse din doi paşi distanţa dintre ei, dărâmând două măsuţe delicate şi o plantă asiatică, Aspidistra, şi îl îmbrăţişă  pe Harry mai-mai să-i rupă coastele proaspăt sudate.

— Fir-aş al naibii, Harry, cum ai reuşit să scapi cu bine?

Credeam că atât ne-a fost la amândoi.

— Da, şi eu la fel. E incredibil că...

Harry se întrerupse: tocmai o observase pe femeia care intrase în cameră după Hagrid.

— Tu! strigă el, vârându-şi mâna în buzunar, dar acesta era  gol.

— Bagheta ta este aici, fiule, spuse Ted, atingându-l pe Harry pe mână cu vârful acesteia. A căzut lângă tine şi am  ridicat-o eu.

Cea la care ţipi este soţia mea.

— Ah, îmi... Îmi pare rău...

În timp ce doamna Tonks înainta, asemănarea dintre ea şi sora sa Bellatrix deveni din ce în ce mai puţin pronunţată: avea  părul castaniu deschis şi ochii mai mari şi mai binevoitori. Cu toate acestea, adoptase un aer superior în urma exclamaţiei lui  Harry.

— Ce s-a întâmplat cu fiica noastră? întrebă ea. Hagrid a  spus că aţi căzut într-o ambuscadă, unde este Nymphadora?

— Nu ştiu, spuse Harry. Nu ştim nimic despre ceilalţi.

Ei şi lui Ted li se încrucişară privirile. Harry fu cuprins de un amestec de teamă şi vinovăţie când văzu expresiile de pe chipurile lor. Dacă oricare dintre ceilalţi murise, era din vina  lui, numai din vina lui. Fusese de acord cu planul, le dăduse fire din părul lui...

— Portalul, spuse Harry, amintindu-şi dintr-odată de el.

Trebuie să ne întoarcem la Vizuină şi să aflăm - atunci vom  putea să vă anunţăm sau... sau o să vă anunţe Tonks, când se va...

— Dromeda, Dora va fi bine, spuse Ted. Ştie să aibă grijă de ea, a trecut printr-o mulţime de situaţii-limită ca Auror. Portalul  este aici, îi spuse el lui Harry. Ar trebui să plece peste trei  minute, dacă vreţi să îl luaţi.

— Da, vrem, spuse Harry. Îşi luă rucsacul şi îl aruncă pe umăr. Vă... Se uită la doamna Tonks, dorind să îşi ceară scuze pentru teama pe care i-o provocase, simţindu-se atât de îngrozitor de responsabil, dar nu îi trecu prin minte nimic care să nu i se pară fără substanţă şi nesincer.

— Îi voi spune lui Tonks - Dorei - să vă dea de veste, când se va... mulţumesc că ne-aţi pus pe picioare, mulţumim pentru tot. Eu... Fu bucuros să iasă din cameră şi îl urmă pe Ted Tonks de-a lungul unui coridor mic, apoi intrară într-un  dormitor. Hagrid veni după ei, aplecându-se mult, pentru a nu se lovi cu capul de tocul uşii.

— Uite, fiule. Acela este Portalul.

Domnul Tonks indica o perie micuţă, cu mânerul din argint, de pe măsuţa de toaletă.

— Mulţumim, spuse Harry, întinzând un deget spre ea,

pregătit de plecare.

— Stai puţin, spuse Hagrid, uitându-se în jur. Harry, unde

e Hedwig?

— A... a fost lovită, spuse Harry.

Fu copleşit de această realitate, îi dădură lacrimile, se simţi  ruşinat. Bufniţa fusese tovarăşul lui, singura sa legătură  adevărată cu lumea magică de fiecare dată când fusese nevoit să se întoarcă la familia Dursley. Hagrid întinse o mână mare şi  îl bătu cu putere pe umăr.

— Lasă, spuse el pe un ton convingător. Lasă! A avut o viaţă lungă şi frumoasă...

— Hagrid! îl avertiză Ted Tonks, când peria radie o lumină  albăstruie, iar Hagrid abia dacă apucă să o atingă la timp cu degetul arătător.

Simţindu-se tras în faţă ca de un cârlig, de buric, Harry fu absorbit în neant, unde începu să se învârtească necontrolat, cu degetul lipit de Portal, în timp ce el şi Hagrid se îndepărtau vâjâind de domnul Tonks; câteva secunde mai târziu, picioarele lui Harry se loviră de pământul tare şi el căzu în mâini şi în  genunchi în curtea Vizuinei. Auzi ţipete. Aruncând la o parte peria care se stinsese, Harry se ridică, clătinându-se uşor, şi le văzu pe doamna Weasley şi pe Ginny coborând în fugă treptele de lângă uşa din spate, în timp ce Hagrid, care căzuse şi el la  aterizare, abia dacă reuşi să se ridice.

— Harry? Tu eşti adevăratul Harry? Ce s-a întâmplat? Unde sunt ceilalţi? strigă doamna Weasley.

— Cum adică? Nu s-a mai întors nimeni? gâfâi Harry. Răspunsul se vedea clar întipărit pe chipul palid al doamnei  Weasley.

— Devoratorii Morţii ne aşteptau, îi spuse Harry. Ne-au înconjurat din clipa în care ne-am ridicat - au ştiut că avea să  fie în seara asta -, nu ştiu ce s-a întâmplat cu ceilalţi. Ne-au urmărit patru dintre ei, nu am avut ce să facem, şi apoi ne-a  ajuns din urmă Cap-de-Mort...

Era conştient că în vocea lui se simţea cum încerca să se justifice, rugând-o pe doamna Weasley să înţeleagă de ce nu ştia ce se întâmplase cu fiii ei, dar...

— Slavă Domnului că eşti teafăr, spuse ea, dându-i o îmbrăţişare pe care Harry nu simţi că o merita.

— Molly, ai cumva nişte coniac? întrebă Hagrid puţin  ameţit. Ca medicament? Ar fi putut să îl aducă prin farmec, dar  când o văzu întorcându-se grăbită spre casa cea strâmbă, Harry  îşi dădu seama că voise să îşi ascundă chipul. Se întoarse spre Ginny şi aceasta răspunse imediat rugăminţii nerostite a lui  Harry de a i se împărtăşi şi lui nişte veşti.

— Ron şi Tonks trebuia să