fi în siguranţă. Încearcă  să arunci Vraja Confundus asupra lui Mundungus Hetcher. Şi,  Severus, dacă vei fi obligat să iei parte la descindere, ai grijă să  îţi joci rolul convingător... Contez pe tine să rămâi în graţiile Lordului Cap-de-Mort cât mai mult timp posibil, altfel Hogwarts  va ajunge la mila fraţilor Carrow. Acum, Plesneală era ochi în  ochi cu Mundungus, într-o tavernă necunoscută. Mundungus  avea o privire neobişnuit de absentă, iar Plesneală se concentra,  încruntat.

— Le vei sugera membrilor Ordinului Phoenix, şoptea  Plesneală, să folosească sosii. PoliPoţiune. Potteri identici. Este singura variantă care ar putea să funcţioneze. O să uiţi că ţi-am  sugerat-o eu. O vei prezenta drept ideea ta. Ai înţeles?

— Am înţeles, murmură Mundungus, uitându-se în gol.  Acum, Harry zbura alături de Plesneală pe o mătură, într-o  noapte senină. Era însoţit de alţi Devoratori ai Morţii, care purtau glugi, şi în faţa lor erau Lupin şi un Harry care era de fapt George... Un Devorator al Morţii din faţa lui Plesneală  ridicase bagheta şi ţintise direct spre spatele lui Lupin.

— Sectumsempra! strigă Plesneală.

Dar vraja rată mâna dreaptă a Devoratorului Morţii şi îl lovi în schimb pe George. Apoi, Plesneală stătea în genunchi în vechiul  dormitor al lui Sirius. De pe vârful nasului acvilin se prelingeau lacrimi, în timp ce citea scrisoarea de la Lily. Pe a doua pagină  erau doar câteva cuvinte:... a putut să fie vreodată prieten cu Gellert Grindelwald. Eu, una, cred că Bathilda a început să se senilizeze! Cu mult drag, Lily

Plesneală luă pagina pe care se aflau semnătura lui Lily şi  „dragul" ei şi o vârî în interiorul robei. Apoi rupse în două  fotografia pe care o mai avea în mână, păstrând jumătatea în care Lily râdea şi aruncând-o înapoi pe podea, sub dulap, pe cea în care erau James şi Harry.

Acum, Plesneală stătea din nou în biroul directorului, când Phineas Nigellus apăru grăbit în portretul său.

— Domnule director! Şi-au pus cortul în pădurea Dean!  Sânge-Mâlul...

— Nu folosi acest cuvânt!

— Fata Granger, atunci, a menţionat locul când a deschis  geanta şi am auzit-o!

— Bun. Perfect! strigă portretul lui Dumbledore din spatele scaunului directorului. Acum, Severus, sabia! Nu uita că  trebuie luată cu preţul curajului şi necesităţii, şi nu trebuie să  ştie că i-o dai tu! Dacă Lordul Cap-de-Mort îi va citi mintea lui  Harry şi va vedea că îl ajuţi...

— Ştiu, spuse Plesneală scurt.

Se apropie de portretul lui Dumbledore şi trase de partea  latetală a ramei. Aceasta se deschise în faţă, dezvăluind o gaură  în spatele său, din care Plesneală scoase sabia lui Cercetaş.

— Şi tot nu vrei să-mi spui de ce este atât de important să îi  dau sabia aceasta lui Potter? întrebă Plesneală în timp ce-şi  punea pelerina de drum peste robă.

— Nu, nu cred că vreau, spuse portretul lui Dumbledore. El  va şti la ce să o folosească. Şi, Severus, ai mare grijă, s-ar putea  să nu te întâmpine tocmai călduros după accidentul cu George Weasley. Plesneală se întoarse din prag.

— Nu-ţi face griji, Dumbledore, spuse el pe un ton calm. Am  un plan... Plesneală ieşi din cameră. Harry se ridică din Pensiv;  câteva clipe mai târziu, stătea întins pe covor în exact aceeaşi  încăpere. Era ca şi când Plesneală tocmai ar fi închis uşa după  el.

 

 

Capitolul XXXIV

Inapoi in padurea blestemata

 

In sfârşit, adevărul. Stând întins şi cu faţa lipită de covorul  plin de praf, în biroul unde crezuse că învăţa secretele victoriei,  Harry înţelese, în sfârşit, că nu îi era menit să supravieţuiască.  Sarcina sa era să păşească de bunăvoie în braţele deschise ale morţii. Iar, pe parcurs, trebuia să elimine ultimele lucruri care îl  mai legau de viaţă pe Cap-de-Mort, în aşa fel încât, când avea  să se arunce în sfârşit încalea lui, fără a ridica bagheta să se apere, sfârşitul să fie curat, ca oîncheiere a ceea ce ai fi trebuit să se întâmple în Peştera lui Godric. Niciunul dintre ei nu avea  să trăiască, niciunul dintre ei nu putea supravieţui.

Simţi inima bătându-i cu putere în piept. Cât de ciudat era  că acum, când se temea de moarte, bătea şi mai tare, ţinându-1  curajoasă în viaţă. Dar trebuia să se oprească, şi asta foarte curând. Bătăile îi erau numărate. Pentru câte mai eta timp, cât  avea el să se ridice şi să iasă din castel pentru ultima dată,  traversând domeniul şi intrând în Pădurea Interzisă?

Groaza îl cuprinse, în timp ce zăcea pe podea, iar o tobă se auzea bătând neîncetat, în interiorul lui, ritmul funerar. Oare moartea era dureroasă? De fiecare dată când crezuse că era pe cale să se întâmple, dar scăpase cu viaţă, nu se gândise niciodată la moarte în sine; dorinţa de a trăi fusese întotdeauna  mult mai puternică decât teama de a muri. Cu toate acestea,  acum nu îi trecu prin minte să încerce să fugă, să scape de Cap-de-Mort. Se terminase, o ştia prea bine, acum nu mai  rămăsese decât faptul în sine: moartea. Îşi dorea să fi murit în  noaptea aceea de vară, când plecase pentru ultima dată din  casa de pe Aleea Boschetelor numărul patru şi fusese salvat de bagheta nobilă cu miez din pană de phoenix! îşi dorea să fi  murit ca Hedwig, atât de repede încât să nu-şi dea seama că s-a întâmplat! Sau dacă s-ar fi putut arunca în faţa unei  baghete, pentru a salva o persoană iubită... acum era invidios  chiar şi pe modul în care muriseră părinţii săi. Felul în care mergea, cu sânge rece, spre propria distrugere necesita un alt fel de curaj. Simţi cum degetele începură să-i tremure un pic şi  se strădui să şi le controleze, cu toate că nu îl vedea nimeni,  toate portretele de pe pereţi erau goale.

Se ridică în capul oaselor foarte încet şi, în timpul acesta,  se simţi mai viu şi mai conştient de corpul său decât oricând până atunci. De ce nu apreciase niciodată miracolul acesta al  vieţuirii... creier şi nervi şi-o inimă pulsând? Totul avea să  dispară... sau, cel puţin, esenţa lui