îngrozitor ar putea să se întâmple îl sufocă pentru o clipă, împiedicându-1 să mai poată  votbi. Dar făcu un efort să se adune. Era esenţial să fie ca  Dumbledore, să-şi păstreze capul limpede, să se asigure că  existau rezerve, alţii care să ducă lucrurile mai departe.

Dumbledore murise cu gândul că încă trei oameni mai ştiau de Horcruxuri; acum, Neville avea să-i ia locul lui Harry, deci ar fi  fost tot trei care cunoşteau secretul.

— In caz că ei sunt ocupaţi... şi tu ai ocazia...

— Să omor şarpele?

— Să omori şarpele, repetă Harry.

— În ordine, Harry. Eşti bine, nu?

— Da. Mersi, Neville.

Harry dădu să plece, dar Neville îl prinse de încheietură.

— Harry, o să luptăm cu toţii în continuare. Ştii asta, nu?

— Da...

II copleşiră sentimente contradictorii şi nu reuşi să-şi

termine propoziţia. Lui Neville nu i se păru nimic ciudat. Îl bătu  pe Harrype umăr, îi dădu drumul şi se îndepărtă, pentru a  căuta alte trupurineînsufleţite. Harry îşi aruncă din nou pelerina peste el şi merse mai departe. Mai eta cineva care se mişca în apropiere, aplecându-se peste o altă siluetă întinsă la  pământ. Se afla la câţiva metri de ea, când îşi dădu seama că  era Ginny.

Se opri imediat. Ginny stătea pe vine lângă o fată care o chema în şoaptă pe mama ei.

— Este în ordine, spune Ginny. O să fie bine. O să te ducem  înăuntru.

— Dar vreau acasă, şopti fata. Nu mai vreau să mai lupt!

— Ştiu, spuse Ginny şi vocea i se stinse. O să fie bine.

Harry se simţi cuprins de valuri reci de sudoare. Voia să strige în noapte, voia ca Ginny să ştie că era acolo, voia să afle unde se ducea. Voia să fie oprit, să fie dus înapoi cu forţa, să fie trimis acasă... Dat era acasă. Hogwarts era prima şi cea mai  bună casă pe care o avusese vreodată. El, Cap-de-Mort şi  Plesneală, băieţii abandonaţi, cu toţii îşi găsiseră un cămin la  Hogwarts... Acum, Ginny stătea în genunchi lângă fata rănită,  ţinând-o de mână. Harry făcu un efort imens şi merse mai  departe. I se păru că o văzu pe Ginny întorcând capul când trecu de ea şi se întrebă dacă simţise pe cineva în apropiere, dar  nu spuse nimic şi nu se uită înapoi. Coliba lui Hagrid se vedea  prin întuneric. Nu era nicio lumină aprinsă, nici urmă de Colţ zgâriind la uşă sau lătrând în semn de bun venit. Toate vizitele acelea la Hagrid, scânteierea ceainicului din atârnă pe foc,  prăjiturile tari ca piatra şi viermii uriaşi, chipul masiv şi  acoperit de barbă al acestuia, Ron vomitând limacşi şi Hermione ajutându-l pe Hagrid să îl salveze pe Norbert... Merse mai departe, ajunse la marginea pădurii şi se opri.

Un roi de Dementori plutea printre copaci; le simţi răceala şi nu era sigur că va fi în stare să treacă de ei în siguranţă. Nu mai  avea destulă putere pentru a crea un Patronus. Nu îşi mai  putea controla tremuratul. Până la urmă, nu era tocmai simplu  să mori. Fiecare secundă în care respira, mirosul ierbii, aerul  rece pe care îl simţea pe faţă erau foarte preţioase; se gândea că  ceilalţi aveau ani întregi la dispoziţie, timp de pietdut, atât de mult timp, în vreme ce el se agăţa de fiecare secundă. Tot atunci îşi imagină că nu va reuşi să meargă mai departe şi ştia  că trebuia să o facă. Lungul meci luase sfârşit, hoţoaica fusese ptinsă, era timpul să se întoarcă pe pământ. Hoţoaica. Degetele lui lipsite de forţă scotociră pentru câteva clipe în punguţa de la  gât şi o scoase afară. Mă deschid la închidere. Respira repede şi  cu din ce în ce mai multă greutate, iar privirile i se aţintiră  asupra ei. Acum, când voia ca timpul să se scurgă cât mai încet cu putinţă, viteza părea să crească şi înţelegea totul atât de uşor încât depăşea chiar şi puterea gândului. Aceasta era  închiderea, acesta eta momentul. Lipi metalul auriu de buze şi  şopti:

— O să mor.

Învelişul din metal se desfăcu. Îşi coborî mâna  tremurândă, ridică bagheta lui Draco sub pelerină şi şopti: „Lumos". Piatra cea neagră, cu o crăpătură neregulată pe mijloc, se afla între cele două jumătăţi ale hoţoaicei. Piatra  învierii se crăpase de-a lungul unei linii verticale reprezentând Bagheta din Soc. Triunghiul şi cercul care simbolizau pelerina  şi piatra erau încă vizibile. Şi Harry înţelese din nou, fără a mai  fi nevoie să se gândească. Nu conta dacă le aducea înapoi,  pentru că era pe cale să li se alăture. Nu el se ducea de fapt în  căutarea lor, ci mai mult ele în căutarea lui. Închise ochii şi  întoarse piatra în mână de trei ori.

Ştia că se întâmplase, pentru că auzi mişcare în jurul lui, care sugerau prezenţa unor corpuri uşoare, schimbându-şi poziţia  pe pământui presărat cu rămurele, care delimita marginea  pădurii. Deschise ochii şi se uită în jur.

Nu erau nici stafii şi nici alte fiinţe în carne şi oase, de asta putea să-şi dea seama. Semănau mai mult cu Cruplud,  care evadase din jurnal cu atât de mult timp în urmă şi a cărui  amintire devenise de neşters. Mai puţin materiale decât fiinţele vii, dar mai mult decât nişte fantome, veniră mai aproape de el  şi pe fiecare chip era întipărit acelaşi zâmbet plin de afecţiune.  James era exact de aceeaşi înălţime cu Harry. Purta hainele în care murise şi avea părul neîngrijit şi ciufulit, iar ochelarii îi  erau puţin strâmbi, la fel ca ai domnului Weasley.

Sirius era înalt şi chipeş şi mult mai tânăr decât îl văzuse Harry atunci când era în viaţă. Mergea cu o eleganţă naturală, îşi  ţinea mâinile în buzunar şi zâmbea.

Şi Lupin era mult mai tânăr, mult mai puţin ponosit şi avea părul mai des şi mai negru. Părea fericit să se întoarcă în locul  acela familiar, unde se plimbaseră de atâtea ori în adolescenţă.  Lily avea pe faţă cel mai larg zâmbet dintre toţi. Veni mai aproape