sutare pentru a o trece în repertoriul său. În felul acesta află Ursula de moartea mamei ei, printr-o simplă întîmplare, într-o noapte cînd asculta aceste cîntece în speranța de a descoperi în ele ceva în legătură cu fiul ei José Arcadio. Francisco-Bărbatul, numit astfel deoarece îl biruise pe diavol într-o întrecere de cîntece improvizate, și al cărui nume adevărat nu-l cunoștea nimeni, dispăruse din Macondo pe vremea bolii insomniei și, fără nici o prevenire, își făcu într-o noapte reapariția în stabilimentul lui Catarino. Satul întreg veni să-l asculte pentru a se pune la curent cu ce se mai petrecuse în lume. De data aceasta revenise însoțit de o femeie atît de grasă încît era nevoie de patru indieni care să o transporte în balansoarul ei, în timp ce o mulatră, abia nubilă, cu un aer descumpănit, o apăra de soare cu o umbrelă. În noaptea aceea, Aureliano se duse la Catarino. Îl găsi pe Francisco-Bărbatul, ca un cameleon monolit, șezînd în mijlocul unui grup de curioși. Recita știrile cu vocea sa dezacordată, acompaniindu-se cu acel acordeon arhaic pe care i-l oferise Sir Walter Raleigh în Guiana, bătînd măsura cu picioarele sale lungi de mare drumeț, crăpate din pricina salpetrului. Cu fața spre ușa din fund, pe unde intrau și ieșeau cîțiva oameni, ședea și se răcorea în tăcere matroana în balansoarul ei. Bătrîna Catarino, cu un trandafir de pînză la ureche, vindea celor adunați castronașe cu guarapo fermentat și profita de ocazie pentru a se apropia de bărbați și a le pune mîna acolo unde nu trebuia. În toiul nopții, căldura devenise insuportabilă. Aureliano ascultă noutățile pînă la capăt fără să afle vreuna care să intereseze familia sa. Se pregătea să se întoarcă acasă, cînd matroana îi făcu un semn cu mîna.

— Intră și tu, îi zise ea. Nu costă decît douăzeci de bănuți.

Aureliano aruncă o monedă în pușculița pe care matroana o ținea pe genunchi și pătrunse în cameră fără să știe ce va avea să facă. Mulatra foarte tînără cu țîțișoare de cățea, era culcată goală pe pat. Înainte de Aureliano trecuseră prin această cameră, în cursul acelei nopți, șaizeci și trei de bărbați. Aerul încăperii era atît de viciat, încărcat de atîtea sudori, mustit de atîtea suspine, încît aproape că se prefăcea în noroi. Tînăra fată trase cearceaful udat și-i ceru lui Aureliano să-l țină de capăt. Era greu ca o pînză de corabie. Îl stoarseră, răsucindu-i capetele, pînă ce reveni la greutatea normală. Întoarseră mindirul, însă sudoarea ieșise pe partea cealaltă. Aureliano dorea ca aceste operațiuni să nu se mai isprăvească niciodată. Cunoștea principiile teoretice ale amorului, dar nu se putea ține pe picioare din pricină că genunchii îi slăbiseră cu totul și, cu toate că avea pielea ca de găină și carnea încinsă, nu se putea împotrivi nevoii urgente de a scăpa de povara care-l apăsa în pîntece. Cînd tînăra fată isprăvi cu rînduitul patului și-i porunci să se dezbrace, el riscă o explicație confuză: „Am fost îndemnat să intru. Mi s-a spus să arunc douăzeci de bănuți în pușculiță și să nu zăbovesc”. Tînăra fată înțelese zăpăceala lui: „Dacă pui încă douăzeci de bănuți la ieșire, poți să rămîi ceva mai mult”, zise ea cu voce dulce. Aureliano se dezbrăcă, chinuit de probleme de pudoare, fără să poată scăpa de ideea că nuditatea lui nu va rezista comparației cu fratele său. În ciuda eforturilor tinerei fete, se simți din ce în ce mai indiferent și îngrozitor de singur. „Voi pune încă douăzeci de bănuți”, zise el cu o voce înecată. Tînăra fată îi mulțumi în tăcere. Spatele ei era numai răni. Pielea i se lipea de coaste și respirația îi era gîtuită de o istovire nemăsurată. Înainte cu doi ani, foarte departe de aici, adormise fără să stingă lumînarea și se trezise înconjurată de flăcări. Casa în care locuia cu bunica ei care o crescuse se prefăcu în scrum. Din ziua aceea, bunica o ducea din sat în sat, silind-o să se culce pentru douăzeci de bănuți, pentru a recupera prețul casei incendiate. După socotelile tinerei fete, îi mai trebuiau încă vreo zece ani cu cîte șaptezeci de bărbați pe noapte, căci trebuia să plătească în plus și cheltuielile drumului și ale hranei pentru amîndouă, cît și salariul celor patru indieni care purtau balansoarul. După ce matroana bătu la ușă pentru a doua oară, Aureliano părăsi camera fără să fi făcut nimic, complet zăpăcit de nevoia de a plînge. Nu putu închide ochii toată noaptea, cu gîndul la tînăra fată, cu un amestec de dorință și de milă. Simțea o nevoie irezistibilă de a o iubi și de a o proteja. În zori, istovit de nesomn și de febră, se hotărî calm să se căsătorească cu ea pentru a o sustrage tiraniei bunicii sale și pentru a se bucura în fiecare noapte de satisfacțiile pe care ea le asigura la șaptezeci de bărbați pe rînd. Dar la orele zece dimineața, cînd sosi la stabilimentul lui Catarino, tînăra fată părăsise satul.

Timpul potoli această hotărîre nechibzuită, dar agravă simțămîntul său de dezamăgire. Se refugie în muncă. Se resemnă a nu fi toată viața decît un bărbat fără femeie, pentru a-și ascunde rușinea că nu este bun de nimic. În această vreme, Melchiade terminase cu înregistrarea pe plăci a tot ce se putea înregistra la Macondo, și părăsi laboratorul de dagherotipie spre bucuria delirantă a lui José Arcadio Buendía, care hotărîse să-l folosească pentru a aduce proba științifică despre existența lui Dumnezeu. Urmărind un proces complex de expuneri suprapuse, făcute în diferite locuri din casă, era sigur că va realiza mai curînd sau mai tîrziu dagherotipul lui Dumnezeu, dacă exista, sau că va pune, o dată pentru totdeauna, capăt ipotezelor favorabile existenței lui. Melchiade se apucă să aprofundeze interpretările lui Nostradamus. Zăbovea pînă noaptea tîrziu, sufocîndu-se în jiletca lui strîmtă din catifea decolorată, mîzgălind hîrtii peste hîrtii cu mînuțele sale de vrăbioi, ale căror inele își pierduseră strălucirea de odinioară. Într-o noapte i se păru că a descoperit o povestire cu privire la