jurnalul de pe cap, și-l lăsă să cadă, la picioarele lui, pe dig. Tîrziu, se trezi că o așteaptă zîmbind și fericit în același timp, dar cînd fata îi întîlni privirile și le desprinse indiferentă, depărtată, ca și cum nu l-ar fi recunoscut. Cîteva clipe în urmă, figura toată i se lumină de un mare zîmbet și începu să facă semn cu brațul spre capătul digului.

— Adina! strigă ea. Adina!

Chicago, martie 1959

Podul

— Se întîmplă tot felul de lucruri. Îmi amintesc de un motociclist. Stam în fața cabanei și-l urmăream cu privirile. Voiam să văd cînd se va plictisi. Urca pentru a patra oară coasta abruptă și, îndată ce ajungea în vîrful dealului, întorcea motocicleta și cobora lin, fără zgomot, în vale. A cincea oară, era inevitabil, s-a întîmplat; accidentul, vreau să spun. L-am adus pe brațe în cabană, plin de sînge, inconștient. L-am stropit cu apă. S-a deșteptat și, spre mirarea mea, mă recunoaște. „Credeam că n-ai să mai vii, îmi spune. Te-am așteptat și anul trecut, tot cam pe timpul ăsta.” Nu înțelegeam. „Cred că mă confunzi cu altcineva, îi spun. Cabana asta nu e a mea. Mi-a cedat-o, pentru o săptămînă, un prieten.” Zîmbea. „Știu că așa e regula jocului: să te prefaci că nu mă cunoști. Dar sînt eu Emanuel.” Și începu să-mi povestească. Tot felul de întîmplări stranii, cu totul neverosimile. L-am întrerupt de mai multe ori. „Dar toate acestea nu sînt adevărate. Știi foarte bine că nu pot fi adevărate. Le-ai inventat dumneata.” „Și accidentul? mă întrebă zîmbind. Tot eu am inventat și accidentul?” își apăsă batista pe buza de sus, însîngerată, și mă privea cu candoare, dar și cu o imperceptibilă ironie. Șovăiam. Îmi venea greu să-i spun adevărul, să-i spun că e amnezic. În cele din urmă, a trebuit să mă hotărăsc. Dacă ar fi leșinat din nou, aș fi fost obligat să-l duc la spital și s-ar fi ivit atîtea complicații. „E o eroare la mijloc, i-am spus cu blîndețe. Te afli aici printr-o eroare. Mă confunzi cu altcineva. Dumneata aparții altei lumi, altei societăți. Poate ești scriitor, poate aventurier, în orice caz, ești plin de taine, cu întîmplări fabuloase în trecutul și înaintea dumitale. Eu mă mișc într-o lume modestă, cuminte, neinteresantă. Nu aveai cum să mă cunoști, îți repet, cabana asta nu e a mea; e a unui prieten. Vin aici pentru întîia oară…” Continua să mă privească tamponîndu-și buza cu batista. L-am lăsat să plece, deși știam bine că se va pierde. Era amnezic. Ce șanse ar fi avut să regăsească pe cei care-l așteptau, care-l așteptaseră și anul trecut? Era amnezic și regula jocului – cred că așa înțelesesem de la el – cerea să nu fie recunoscut de la început. Ar fi trebuit deci să revină, a doua sau chiar a treia oară, dar cum să știe la cine fusese deja și la cine nu fusese, dacă era amnezic? A plecat și știam bine că se va pierde. Începuse parcă să-mi pară rău că-l lăsasem să plece. Era un om interesant. Răbdarea pe care o avusese să urce de atîtea ori dealul cu motocicleta și să coboare pînă în vale, pînă jos în vale în dreptul podului…

— Da, se-ntîmplă tot felul de lucruri, mă întrerupse Onofrei. (Știam de ce mă întrerupe: din nebăgare de seamă, făcusem iar aluzie la pod.) Se întîmplă tot felul de lucruri. Treceam astă-primăvară pe strada Domniței. Văd ieșind dintr-o curte un locotenent de roșiori. Am încremenit pe marginea trotuarului, privindu-l. Era atît de frumos, încît despre el nu se putea vorbi decît în termeni de teologie negativă. Zîmbeam. Așa ar trebui să-l descrie cineva, îmi spuneam. Să întrebuințeze și alt limbaj decît cel de toate zilele. Limbajul teologiei, bunăoară, sau al metafizicii. Îmi spuneam: un locotenent de roșiori prezentat în termeni de teologie negativă constituie în el însuși un mister, un paradox. Coincidentia oppositorum[1], ar fi spus Nicola din Cusa. Îmi plăcea cum gîndeam. Mă înălțasem dintr-o dată într-altă lume, pătrundeam într-un univers de esențe și arhetipuri. Zîmbeam fericit și poate zîmbetul acesta l-a încurajat. Pe vecinul meu, tînărul de pe trotuar, vreau să spun, nu pe locotenent. Locotenentul trecuse mai departe. „L-am admirat și eu, îmi spuse. (Mi-a fost de ajuns să-l privesc, ca să-mi dau seama că am de-a face cu un intelectual.) Pot să vă spun că e mai mult decît un bărbat frumos, atît de frumos, încît nu poate fi descris decît în termeni de teologie negativă. Îl cunosc. E însetat de cultură. Citește Upanișadele[2]. Pot să vă spun și altceva: caută o casă cu doi studenți. Adică, nu vreau să mă înțelegeți greșit: vrea să închirieze o casă cu doi studenți; o casă întreagă, nu un apartament. O casă cu grădină, curte, verandă. Probabil că nu i-a plăcut casa asta, adăugă, după ce mai privi o dată fațada. Așa cum îl cunosc, ar fi preferat o casă mai spațioasă. Pentru conferințe, pentru petreceri.” Îl ascultam fascinat, îl cunoștea atît de bine, îl înțelegea. „Evident, continuă, lui îi place să se întoarcă acasă călare, de aceea a și ales un regiment de roșiori. Dar i-a interzis colonelul. Călare, un bărbat atît de frumos, în uniformă de roșiori, pe străzile acestea cu atîtea frunze veștede, toamna, străzi atît de melancolice către apusul soarelui…” „Și toate fetele pîndindu-l la ferestre, am adăugat eu. Avea dreptate colonelul…” „Nu, nu era asta, continuă el. Era din cauza melancoliei, a tristeții amurgurilor bucureștene. Căci, dacă îmi dați voie, domnul meu, mi se adresă el foarte politicos, avem norocul sau nenorocul să trăim în cel mai melancolic oraș din lume.”

— Atunci îl cunosc! îl întrerupse Gologan. L-am întîlnit și eu o dată. Îi place să intre în vorbă cu necunoscuți, pe stradă. E un original.

— Eu îi sînt recunoscător, continuă Onofrei, pentru că prin el l-am cunoscut pe locotenent. Pe locotenent și pe cei