prinde autobuzul de 8 dimineața, dar apropiindu-se de stație, zări o femeie tînără și i se păru că-l așteaptă pe el, așezată pe o bancă, prefăcîndu-se că citește. O văzu cum ridică mereu ochii din revistă și cercetează curioasă în jurul ei, întorcînd uneori capul spre mesele de pe trotuar. Emanuel apucă pe prima străduță care-i ieși în cale și, pentru că, foarte curînd, dădu cu ochii de o frizerie, intră înăuntru.

Cînd reveni pe la 8 jumătate, femeia era tot acolo pe bancă, răsfoind plictisită revista. Emanuel șovăi cîteva clipe, apoi se reîntoarse și căută o cafenea. Ceru un ceai și-l bău pe îndelete gînditor. Cerul începea să se limpezească și se vestea o dimineață caldă. După vreo jumătate de ceas se ridică și porni agale spre stația de autobuz. Fata se plimba enervată pe trotuar. Emanuel simți cum inima începe să i se zbată, dar își continuă drumul și, privind fix înaintea lui, se îndreptă spre autobuz. Găsi un loc chiar în spatele șoferului și se așeză răsuflînd ușurat.

Ajunse la hotel aproape de 11. Cînd îl văzu, Aron îi făcu semn cu mîna.

— Aveți o surpriză, șopti el după ce-și roti cu atenție privirile în hall. Nu pot să vă spun cine e, dar o să vă facă plăcere…

Și zîmbi misterios, închizînd ușor ochii…

— Cum o cheamă? întrebă sever Emanuel.

— Nu pot să vă spun că atunci o să ghiciți… A venit de aseară și v-a căutat peste tot, v-a căutat la Vidrighin, la Trandafir… Apoi v-a așteptat aici, în hall, pînă pe la două…

— Nu poți să mi-o descrii?

— Nu, că e o surpriză. Nu s-a dus la plajă, ca să vă aștepte. Și am rămas înțeleși că, îndată ce veniți, fără să vă spun ceva, să trimit pe Mariana la dînsa în cameră, s-o anunțe…

Emanuel îl privi lung, umezindu-și buzele în neștire.

— Bine, spuse, am să mă întorc imediat.

Ieși și se îndreptă de-a dreptul spre plajă. Începea să se simtă arșița și Emanuel înainta încet, oprindu-se la răstimpuri să se odihnească. Ajuns pe dig, își scoase haina și se descălță, își puse ciorapii în buzunar, apoi porni din nou, cu haina pe braț și cu pantofii în mînă. După vreo sută de metri, se opri și căută o batistă să-și apere fruntea, dar se răzgîndi și se întoarse spre chioșc. Cumpără un ziar, îl împături în așa fel încît să-l poată pune pe cap, ca un coif, și porni din nou. Dar curînd se simți peste măsură de obosit, istovit pînă la măduvă și se așeză pe marginea digului. Rămase acolo timp îndelungat, cu privirile pierdute peste mare.

Tîrziu, simți că cineva se oprise în spatele lui, și întoarse speriat capul. Dînd cu ochii de Beldiman, se lumină la față și oftă adînc.

— V-am căutat toată noaptea, începu el repede. V-am căutat și la „Albatros”. Voiam să vă spun c-ați avut dreptate. A primit telegrama și a plecat. Vălimărescu, adăugă el, văzînd că Beldiman îl privea absent. O telegramă, să se prezinte de urgență la tribunal…

Beldiman își scoase haina și se așeză lîngă el, pe dig. Părea cufundat în gînduri.

— N-a fost ordinul de concentrare cum credeam noi, reluă Emanuel zîmbind.

Apoi, pentru că Beldiman continua să tacă, îl întrebă coborînd brusc glasul.

— De ce nu mi-ați spus? Dacă ați știut, de ce nu mi-ați spus?

Beldiman întoarse capul spre el și-l măsură curios parcă atunci l-ar fi văzut pentru întîia oară.

— Ce trebuia să vă spun?

— Tot ce-a urmat. Toate încurcăturile acestea, cu Alessandrini, cu prietenii lui de la Balcic…

— Ah, făcu Beldiman, parcă și-ar fi amintit deodată, vorbiți de Alessandrini. L-am întîlnit azi-noapte la „Albatros”. Trebuie să pice și el, dintr-un moment într-altul, adăugă arătînd cu capul spre mare.

Emanuel îi urmări gestul și văzu iahtul plutind lin, la vreun kilometru de țărm.

— Dacă ați știut, trebuia să mă avertizați, continuă el scoborînd și mai mult glasul. E vorba de ceva foarte important, e vorba de cariera mea. E primul meu post în străinătate, adăugă în șoaptă.

— Așa cum îl vedeți, vorbi Beldiman cu o licărire de orgoliu în priviri, costă, astăzi, zece, douăsprezece milioane. Și eu l-am cumpărat acum doi ani cu mai puțin de patru milioane. Chilipir!

— E al dumneavoastră? întrebă turburat Emanuel.

— A fost al meu cînd l-am cumpărat. Dar nu l-am cumpărat pentru mine. L-am cumpărat pentru zănateca de Adriana. Păcatele bătrînețelor! adăugă tîrziu, în șoaptă.

Ca prin vis, Emanuel întinse mîna, își căută ciorapii și începu să se încalțe.

— Să vă uitați acum, continuă Beldiman cu privirile ațintite asupra iahtului, că o să sară în mare și o să vină pînă aici, la noi, înotînd. Așa face de cînd o știu. De aceea am ales locul ăsta, că nu sînt stînci. Uitați-vă acum! exclamă însuflețit. A sărit!

Emanuel rămăsese cu un pantof în mînă, privind încordat peste valuri.

— N-o văd, spuse.

— Înoată pe sub apă. Dar o s-o vedeți acum, în trei, patru minute, răsărind deodată, tocmai aici, în fața noastră…

Tremurînd, Emanuel își încălță și celalt pantof, își potrivi jurnalul în creștetul capului și, cu greutate, se ridică.

— Păcatele bătrînețelor! continuă Beldiman mai mult pentru sine. Bine a spus cine a spus: să nu faci copii la bătrînețe…

Emanuel rămase lîngă el, în picioare, ascultîndu-l.

— E fata dumneavoastră? întrebă el tîrziu.

Beldiman ridică mirat privirile și zîmbi.

— Așa pretinde lumea, spuse. Și așa îmi place și mie să cred…

— I se spune împărăteasa, adăugă Emanuel, încercînd să zîmbească.

— Da, făcu Beldiman cu gravitate. E frumoasă ca o împărăteasă și n-are frică de nimic, dar ce folos! Că trăiește pe altă lume…

— Eu trebuie să mă duc, spuse deodată Emanuel.

— Pe altă lume, repetă Beldiman ca pentru sine.

— Mi-a părut bine că v-am întîlnit, spuse Emanuel pregătindu-se să plece. La revedere!

Dar o zărise deja, înotînd neobișnuit de repede, la vreo douăzeci de metri de țărm, și nu mai îndrăzni să se miște, parcă tot sîngele i s-ar fi scurs deodată din vine. Nici nu-și dădu seama cînd își scoase