întoarse alarmat capul spre ușă. Un tînăr blond, cu fața plină de pistrui, se îndreptă spre masa lor. Era îmbrăcat sumar, parcă s-ar fi pregătit de plajă.

— M-a trimis împărăteasa să vă spun că facem escală la Movila, vorbi el apropiindu-se.

Apoi întoarse capul spre Emanuel și-l privi curios, zîmbind.

— Dumnealui e Ioniță, explică repede Alessandrini. Pictor de talent.

Emanuel apucă mîna întinsă peste masă și o strînse absent.

— Nu mi-l închipuiam așa, vorbi Ioniță. Mi-l închipuiam mai scund. Și mai nervos, adăugă după ce-l cîntări din nou cu privirea.

— Te-a influențat împărăteasa, spuse Botgros. Așa cum ni-l descria ea azi-noapte…

— Nu, continuă Ioniță fără să-și ridice privirile de pe figura lui Emanuel. Mă luasem după descrierea Adinei.

Trase un scaun și se așeză.

— I-ați povestit tot? îl întrebă.

— N-am avut timp, spuse Alessandrini. A sosit adineauri, pe la cinci.

— Împărăteasa insistă să-i povestiți mai ales cum a încercat să scape sărind în apă și înotînd spre țărm.

Alessandrini și Botgros se priviră cu înțeles și fețele li se luminară, cuprinse parcă de același zîmbet.

— Asta a fost partea cea mai frumoasă, șopti Botgros, închizînd ușor ochii. Povestește dumneata, cucoane.

— Ah, nu! făcu Alessandrini, clătinînd din cap. Sînt cam obosit. Și eu nu știu să povestesc bine.

— Cum s-a înțeles cu Botgros să aducă iahtul cît mai aproape de țărm, începu Ioniță și, la momentul potrivit, o sărutare, cîteva cuvinte: „Adio! N-ai să știi niciodată cît te-am iubit de mult!…” și apoi zdruști în apă…

Ioniță începu să rîdă, foarte bine dispus, și privi din nou spre Emanuel.

— Dar ce-a fost mai pe urmă a fost și mai frumos, interveni Alessandrini. Căci, după vreun kilometru, a obosit, a încercat să facă pluta și, cînd i-a intrat apa în gură și în nas, s-a speriat și a început să strige după ajutor.

— Noroc c-a sărit și ea, împărăteasa, după el, și înota în spatele lui, nevăzută, gata să intervină.

Botgros își îndreptă privirile, oarecum vinovat, spre Emanuel.

— Într-adevăr, asta a fost partea cea mai frumoasă, spuse. Păcat că nu era și Adina s-o asculte…

— Ah, nu! exclamă Ioniță. Dacă ar fi fost și Adina de față, împărăteasa n-ar fi îndrăznit. Adina pretinde că dumnealui înoată foarte bine. Pentru un bun înotător, un kilometru, doi e o nimica toată. Dacă era și Adina de față, împărăteasa n-ar fi putut spune că, numai după un kilometru, a obosit și a strigat după ajutor.

— Îmi dai voie, îl întrerupse Alessandrini, Adriana ne-a explicat că era foarte obosit, și avea dreptate. Uitați-vă la el cum arată acum și nu e încă șase. Dar în cîteva ceasuri? Aduceți-vă aminte cum ni l-a descris Ariana, plimbîndu-se pe digul de la Movila în ploaie, și apoi aici, de promenadă, fumînd țigară de la țigară. Era extrem de obosit.

Emanuel îi ascultase încercînd să pară absent, dar se îmbujorase de-a binelea.

— Despre cine vorbiți? întrebă el cu o voce uscată, tăioasă.

— Ei, parcă n-ai fi înțeles? exclamă Alessandrini. De cine altul am putea vorbi?

— Ne-a povestit azi-noapte împărăteasa ce se va întîmpla, îi explică Botgros. Cum ai să te întorci aici, ai să ne găsești și în cele din urmă ai să te lași convins să vii cu noi, cu iahtul, la Balcic.

— Imposibil! îl întrerupse Emanuel. Alessandrini vă poate asigura că în nici un caz nu m-aș fi lăsat convins…

— Se vede că n-o cunoști! exclamă Alessandrini.

— Evident, n-o cunoaște, întări Ioniță.

— În orice caz, ai fi venit cu noi, cu iahtul, continuă Botgros. Dar sentimentul datoriei și mai ales frica de împărăteasă…

— Vă repet pentru ultima oară, începu Emanuel cu un glas sugrumat de emoție.

— Te rog nu-l întrerupe! strigă Alessandrini, apucîndu-l de mînă.

— Nu povestești bine, interveni Ioniță. Ai uitat lucrurile cele mai importante: cum sta acolo în iaht, în costum de baie – costumul pe care i-l împrumutaseși dumneata cucoane – adăugă întorcîndu-se spre Alessandrini – tremurînd de frig, dar neîndrăznind să facă vreo mișcare, căci împărăteasa îi înlănțuise umerii cu brațul și îi șoptea…

— Ah, ce frumusețe! exclamă Alessandrini, închizînd ochii ca să-și aducă mai bine aminte. Parcă eram acolo și te vedeam. Căci și eu aveam un rol în toată povestea asta. Telegrafiasem la hotel să-ți expedieze bagajele la Balcic.

— Eu aveam rolul cel mai ingrat, spuse Botgros visător, îmi era milă de dumneata, auzisem că pleci la Stockholm, viceconsul, că e primul dumitale post în străinătate, și mi-a fost milă. Voiam să te ajut să ieși din încurcătură. Eu eram la cîrmă. Am adus iahtul la vreun kilometru, doi de țărm…

Alessandrini îl apucă de braț.

— Și eu ți-am strigat: „Hei, Botgros, ține cîrma spre stînga, că ne duci în stînci. Spre stînga!…”

— Și-atunci ai sărit în mare, continuă Botgros, și ai încercat să înoți spre plajă.

— Dar erai obosit, reluă Alessandrini, și după vreun kilometru ai început să înghiți apă, te-ai speriat și ai strigat după ajutor.

— Împărăteasa sărise și ea în apă, îl întrerupse Ioniță, dar n-o vedeai, înota în urma dumitale.

— Noroc că era și Beldiman acolo, continuă Alessandrini, și te-a văzut.

Emanuel se făcu deodată extraordinar de palid.

— Beldiman! strigă. Dar ce caută Beldiman în toată povestea asta?

— Era acolo, pe plajă, și te-a văzut, continuă Alessandrini cu însuflețire. Ți-a strigat să faci pluta, s-a dezbrăcat repede, a intrat în apă și a înotat spre dumneata.

— Dar ce caută Beldiman în povestea asta? întrebă din nou Emanuel cu un glas aspru, răgușit. De unde știți de Beldiman?

— Cum de unde știm? se miră jignit Alessandrini. A fost cu noi aici, azi-noapte, la masa asta…

— Dar de unde îl cunoaște ea, Adriana, Ariana?! strigă exasperat Emanuel. De unde îl cunoaște ea pe Beldiman?

Cei trei rămaseră o clipă derutați, ca și cum nu le-ar fi venit să-și creadă urechilor.

— Ei, asta-i bună! exclamă Alessandrini lovind cu palma în masă. Asta-i cea mai bună!

Și izbucni într-un rîs violent, cutremurîndu-se din tot trupul.

Emanuel îl privi cu o expresie sălbatică, apoi întoarse spatele și se depărta grăbit de masă.

— La revedere! le strigă el din prag.

Ar fi putut