vedeau în ea o ocazie de a da sistemului existent lovitura de graţie. În mod deloc surprinzător, atât guvernul cât şi opoziţia considerau noul parlament nu un instrument al compromisului, ci o arenă de confruntare. Vocile moderate, care pledau pentru conlucrare, se vedeau atacate din ambele direcţii.

Rusia nu obţinuse până la urmă decât un scurt răgaz.

Stolîpin

Atitudinile monarhiei şi opoziţiei după experienţa anului 1905 nu prevesteau nimic bun pentru noua ordine constituţională. Ambele părţi erau lipsite de bunăvoinţa indispensabilă pentru succesul oricărei înţelegeri contractuale, deci şi al Constituţiei.

După spusele unui om spiritual al epocii, Coroana era gata să accepte o constituţie, cu condiţia ca autocraţia să rămână intactă. Duma era privită nu ca un partener, ci ca un factor care complica responsabilităţile administrative ale birocraţiei. Pentru partidele liberale şi radicale, aranjamentul constituţional nu era decât un episod intermediar în drumul ireversibil al Rusiei spre o democraţie în deplinul înţeles al cuvântului.

În cele şase luni care au urmat lansării Manifestului din Octombrie, specialiştii guvernului au lucrat la redactarea legislaţiei menită să instituţionalizeze promisiunile conţinute în el. În noiembrie 1905, cenzura a fost abolită şi ruşii au primit pentru prima dată dreptul de a publica fără îngrădiri. Legile anunţate în martie 1906 garantau libertatea de întrunire şi asociere. Ele permiteau, pentru prima oară în istoria ţării, constituirea de partide politice şi sindicate. Rămânea cu toate acestea în vigoare practica impunerii legii marţiale în provinciile în care aveau loc tulburări, ceea ce îngăduia birocraţiei să încalce noile libertăţi ori de câte ori considera că siguranţa statului ar fi fost ameninţată.

În aprilie 1906, autorităţile au făcut public textul constituţiei, sub numele de Legile Fundamentale. Documentul avea o orientare conservatoare, menţinând în legătură cu ţarul titulatura de „autocrat”. Rusia căpăta un parlament bicameral. Camera superioară, Consiliul de Stat, era alcătuită din reprezentanţi numiţi sau desemnaţi de instituţii publice precum Biserica sau adunările nobilimii. Camera inferioară, Duma de Stat, era constituită în întregime din reprezentanţi aleşi pe baza unui sistem electoral complicat, menit să asigure preponderenţa elementelor mai conservatoare. Toate legile trebuiau să aibă, pe lângă semnătura monarhului, aprobarea celor două camere. Bugetul anual trecea de asemeni prin ambele camere. Promisiunea din Manifest, de a permite corpului legiuitor să supravegheze legalitatea acţiunilor guvernanţilor, era îndeplinită doar parţial, Duma fiind împuternicită să adreseze interpelări publice guvernului. În rest, birocraţia rămânea în afara controlului parlamentar.

Spre marea dezamăgire a liberalilor, Coroana şi-a păstrat dreptul de a numi miniştrii: această prerogativă avea să provoace fricţiuni între parlament şi ţar, mai mult decât oricare altă chestiune. Coroana îşi rezerva de asemeni dreptul de a declara război şi de a încheia pace.

Merită comentate şi alte două prevederi ale Legilor Fundamentale din 1906. Precum în Marea Britanie, parlamentul avea un mandat normal de cinci ani, însă ţarul îl putea dizolva oricând. În sistemul britanic modern, ca şi în alte monarhii constituţionale, Coroana nu putea recurge la o asemenea prerogativă decât dacă guvernul pierdea un vot de încredere. În Rusia, aşa cum se va vedea, ţarul a făcut uz de acest drept pentru a pedepsi parlamentele care excelau prin agresivitate. Prilej de abuzuri era şi Articolul 87 din Legile Fundamentale, care îl abilita pe ţar ca, în situaţii de urgenţă, atunci când parlamentul nu era întrunit în sesiune, să guverneze prin decrete. Coroana folosea această clauză pentru a ocoli Duma, atunci când avea motive să creadă că ea s-ar fi putut împotrivi voinţei monarhului.

În anumite privinţe, poate că singura prerogativă importantă a Dumei era imunitatea parlamentară de care se bucurau membrii ei. Deputaţii liberali şi radicali au profitat de acest drept pentru a se angaja în critici violente, adesea incendiare, la adresa regimului. Aceste critici împuţinau şi mai mult prestigiul Coroanei, distrugându-i aura de înţelepciune şi atotputernicie pe care şi-o cultivase cu atâta asiduitate şi pe care marea masă a populaţiei o considera piatra de temelie a unei bune guvernări.

Răspunsul la întrebarea dacă Legile Fundamentale din 1906 au fost un semnificativ pas înainte sau, dimpotrivă, nişte înşelătoare jumătăţi de măsură depinde de criteriile adoptate în judecată. După standardele democraţiilor industriale avansate, Constituţia din 1906 lăsa fără îndoială mult de dorit. Dar dacă ne raportăm la tradiţiile Rusiei, ea echivala cu un uriaş pas spre democraţie. Pentru prima oară în istoria ţării, Coroana îngăduia unor reprezentanţi aleşi de supuşii ei să iniţieze legi sau să li se opună prin veto, să controleze bugetul, să critice politica guvernului şi să adreseze interpelări miniştrilor. Dacă experimentul constituţional nu a reuşit să aducă stabilitate ţării, faptul se datorează nu atât textului Constituţiei, cât lipsei de voinţă din partea coroanei şi a parlamentului pentru respectarea spiritului şi prevederilor ei.

 

Conflictele au început din chiar ziua în care Duma şi-a deschis lucrările. Din cauză că socialist-revoluţionarii şi social-democraţii boicotaseră alegerile, constituţional-democraţii de orientare liberală, cunoscuţi şi sub numele de „cadeţi”, care părăsiseră Uniunea de Eliberare în octombrie rămâneau partidul cel mai radical între cele reprezentate în parlament, în speranţa de a-şi asigura un control permanent asupra circumscripţiilor muncitoreşti şi ţărăneşti, cadeţii au adoptat o strategie a confruntării. Deţinând numărul cel mai mare de locuri în parlament (179 din 478), inclusiv totalitatea locurilor din Sankt Petersburg şi Moscova, au trecut direct la ofensivă. Din punctul lor de vedere, Legile Fundamentale nu reprezentau decât o schiţă preliminară a adevăratei Constituţii, care ar fi trebuit să creeze un regim de democraţie parlamentară, mai degrabă decât o monarhie constituţională: urmând exemplul Stărilor Generale din Franţa anului 1789, cadeţii au încercat să îngenuncheze monarhia. În cadrul unor dezbateri parlamentare aprinse, ei au cerut desfiinţarea camerei superioare, dreptul de a numi miniştrii, exproprierea marilor domenii funciare şi amnistia generală pentru deţinuţii politici, inclusiv pentru cei condamnaţi pentru acţiuni teroriste.

Consternată de comportamentul intransigent al parlamentului, Curtea a decis dizolvarea lui. Pe 8 iulie 1906, la nici trei luni de la deschiderea lucrărilor, ţarul a dizolvat Duma şi a decretat ţinerea de noi alegeri. Deputaţii cadeţilor au replicat acestei măsuri – care încălca poate spiritul, nu însă şi litera constituţiei – retrăgându-se în oraşul finlandez Vîborg, la adăpost de poliţia rusă. De acolo, ei au îndemnat populaţia