Atunci a ieşit la suprafaţă ceea ce presimţisem mereu că era în  adâncul lui, deşi mă prefăcusem că nu ştiam. Şi Ariana... În ciuda grijii şi precauţiilor mamei mele... zăcea fără suflare pe

podea.

Dumbledore rămase pentru o fracţiune de secundă cu respiraţia tăiată şi începu să plângă în hohote. Harry întinse mâna şi se bucură să vadă că putea să îl atingă; îl ţinu strâns  de braţ şi Dumbledore îşi recapătă încet controlul.

— Ei bine, Grindelwald a fugit, aşa cum ar fi bănuit oricine în afară de mine. A dispărut, odată cu visurile sale despre Talismanele Morţii, visuri în legătură cu care l-am încurajat şi lam ajutat. A fugit, în timp ce eu am rămas să îmi îngrop sora şi  să învăţ să trăiesc cu un sentiment de vinovăţie şi o durere cruntă, cu preţul ruşinii mele.

Anii au trecut. Umblau zvonuri despre el. Se spunea că  pusese mâna pe o baghetă nespus de puternică. Între timp, mie mi s-a oferit postul de ministru al Magiei, nu o dată, ci de mai  multe oii. Fireşte, am refuzat. Învăţasem că nu eram potrivit să  fiu la putere.

— Dar aţi fi fost mult, mult mai bun decât Fudge sau Scrimgeour! izbucni Harry.

— Oare? întrebă Dumbledore cu greutate. Eu nu sunt atât de sigur. Se dovedise, când eram tânăr, că puterea era  slăbiciunea şi ispita mea. Este ciudat, Harry, dar poate cei mai  potriviţi pentru a fi la putere sunt cei care nu şi-au dorit-o  niciodată. Cei ca tine, care sunt forţaţi să accepte rolul de lider şi îl acceptă pentru că nu au de ales, descoperind, spre uimirea  lor, că îl îndeplinesc cu succes. Eram mai în siguranţă la  Hogwarts. Cred că am fost un profesor bun.

— Aţi fost cel mai bun!

— Eşti foarte amabil, Harry. Dar, în timp ce eu mă ocupam  cu educarea tinerilor vrăjitori, Grindelwald strângea o armată.  Se spune că se temea de mine, dat cred că mai puţin decât mă  temeam eu de el... Ah, nu, nu-mi era frică de moarte, îl asigură  Dumbledore, ca răspuns la expresia întrebătoare a lui Harry.  Nu de ce mi-ar fi putut face cu bagheta. Ştiam că eram egali, poate că eu eram puţin mai priceput. Îmi era teamă de adevăr.  Vezi tu, eu nu am ştiut niciodată care dintre noi a aruncat de fapt blestemul care a ucis-o pe sora mea, când cu lupta cea de pe urmă. Ai putea să spui că sunt laş şi ai avea dreptate. Harry,  cel mai mult mă îngrozea ideea că eu fusesem responsabil  pentru moartea ei, nu doat prin aroganţa şi prostia mea,

ci că eu aruncasem vraja care îi luase viaţa. Cred că o ştia şi el,  cred că ştia că mă temeam de asta. Am amânat să îl înfrunt,  până când ar fi fost deja prea ruşinos să continui să îl evit.

Oamenii mureau şi el părea de neoprit, a trebuit să fac tot ce îmi stătea în putere. Eibine, după aceea ştii ce s-a întâmplat.

Am câştigat duelul. Am câştigat bagheta.

Se lăsă din nou tăcerea. Harry nu întrebă dacă  Dumbledore aflase cine o omorâse pe Ariana. Nu voia să ştie şi  mai mult decât atât, nu voia ca Dumbledore să fie nevoit să îi  spună. Până la urmă, ştia ce trebuia să fi văzut Dumbledore când se uitase în Oglinda lui Erised şi de ce Dumbledore înţelesese atât de bine fascinaţia pe care ea o exercita asupra lui  Harry. Păstrară tăcerea mai multă vreme şi scâncetele fiinţei din  spatele lor abia dacă îl mai deranjau pe Harry.

Până la urmă, zise:

— Grindelwald a încercat să îl împiedice pe Cap-de-Mort să găsească bagheta. L-a minţit, ştiţi, a zis că nu a avut-o  niciodată. Dumbledote încuviinţă din cap, uitându-se în jos,  unde lacrimile îi sclipeau încă pe nasul încovoiat.

— Se spune că, spre sfârşit, a avut remuşcări, singur în  celula din Nurmengard. Sper să fie adevărat. Mi-ar plăcea să  cred că a simţit cât de groaznic şi ruşinos fusese ce a făcut.

Poate că l-a minţit pe Cap-de-Mort, încercând să îşi îndrepte greşelile... să îl împiedice pe acesta să ia Talismanul...

— ... sau poate să îl împiedice să vă profaneze mormântul?  sugeră Harry şi Dumbledore se ştetse la ochi.

După încă o scurtă pauză, Harry spuse:

— Aţi încercat să folosiţi Piatra învierii.

Dumbledore făcu semn din cap că da.

— Harry, m-am pierdut cu firea când am descoperit-o după  atâţia ani, îngropată în casa abandonată a familiei Gaunt, era  Talismanul pe care mi-l dorisem cel mai mult dintre toate...

Deşi, când eram tânăr, îl dorisem din cu totul alte motive. Am  uitat complet că acum era un Horcrux, că, în mod sigur, inelul  trebuia să fieblestemat. L-am ridicat şi, pentru o clipă, mi-am  imaginat că aveam să o văd pe Ariana, pe mama şi pe tatăl meu,  şi să le spun cât de rău îmi părea... Am fost atât de nesăbuit,  Harry. După atâţia ani, nu învăţasem nimic. Nu meritam să  unesc Talismanele Morţii, o dovedisem de nenumărate ori şi  aceasta era dovada finală.

— De ce? spuse Harry. A fost firesc! Aţi vrut să-i revedeţi. Ce este greşit în asta?

— Poate doar un om dintr-un milion ar fi putut uni  Talismanele, Harry. Eu eram potrivit doar pentru a-1 avea pe cel mai crunt dintre ele, pe cel mai puţin ieşit din comun. Am  fost potrivit pentru a avea Bagheta din Soc, cu care să nu mă  fălesc şi cu care să nu ucid. Mi s-a permis să o supun şi să o  folosesc, pentru că am luat-o nu pentru propriul câştig, ci  pentru a-i servi pe alţii cu puterea ei. Dar pelerina am luat-o din  pură curiozitate, aşa că nu a funcţionat niciodată la fel de bine pentru mine cum a funcţionat pentru tine, posesorul ei de drept. Piatra aş fi folosit-o pentru a încerca să îi aduc cu forţa  pe cei care îşi găsiseră