propriul sacrificiu, aşa cum ai făcut tu. Tu eşti posesorul de drept al Talismanelor.

Dumbledore îl bătu uşor pe Harry pe mână şi Harry ridică  privirea, se uită la bătrân şi zâmbi; nu se putu abţine să nu zâmbească. Cum ar mai fi putut să fie supărat pe Dumbledore?

— De ce a trebuit să faceţi totul atât de dificil?

Dumbledore sutâse trist.

— Mă tem că m-am bazat pe domnişoara Granger să te încetinească, Harry. Mi-a fost teamă ca firea ta impulsivă să nu domine inima bună pe care o ai. M-am temut că, dacă ţi-aş fi  prezentat în mod direct datele despre acele obiecte tentante, ai fi  putut lua Talismanele aşa cum o făcusem eu, la momentul  nepotrivit, pentru motivele nepotrivite. Dacă aveai să pui mâna  pe ele, voiam să le aifără riscuri. Tu eşti adevăratul stăpân al  morţii, pentru că adevăratul stăpân nu vrea să fugă de moarte.  Acceptă că trebuie să moară şi înţelege că în viaţă există lucruri  cu mult mai rele decât moartea.

— Şi Cap-de-Mort nu a ştiut niciodată de Talismane?

— Cred că nu, pentru că nu a recunoscut Piatra învierii, pe care a transformat-o în Horcrux. Dar, Harry, chiar dacă ar fi  ştiut, mă îndoiesc că l-ar fi interesat, în afară de primul dintre ele. Nu cred că ar fi avut nevoie de pelerină, cât despre piatră... pe cine să fi vrut el să aducă înapoi din morţi? îi este teamă de morţi. Nu iubeşte.

— Dar v-aţi aşteptat să caute bagheta?

— Am fost sigur că va încerca, din clipa în care bagheta ta a biruit-o pe a sa, în cimitirul din Little Hangleton. La început, s-a temut că îl învinseseşi pentru că erai mai priceput. Insă, după  ce l-a răpit pe Ollivander, a aflat de existenţa miezurilor gemene. A crezut că asta explica totul. Totuşi, bagheta  împrumutată a fost de asemenea inferioară baghetei tale! Aşa că  Lordul Cap-de-Mort, în loc să se întrebe ce calitate din tine făcuse ca bagheta ta să fie atât de puternică, ce talent aveai  care lui îi lipsea, a pornit, bineînţeles, în căutarea singurei  baghete despre care se spunea că le învingea pe toate celelalte.  Pentru el, Bagheta din Soc devenise o obsesie egală cu cea  pentru tine. Credea că Bagheta din Soc îi va alunga ultima slăbiciune şi îl va face cu adevărat invincibil. Bietul Severus...

— Dacă v-aţi plănuit moartea cu Plesneală, aţi vrut ca  Bagheta din Soc să ajungă la el, nu-i aşa?

— Recunosc că asta am intenţionat, spuse Dumbledore, dar  nus-a întâmplat cum am vrut, nu-i aşa?

— Nu, spuse Harry. Nu şi în privinţa baghetei.

Fiinţa din spatele lor se zvârcolea şi gemea, iar Harry şi  Dumbledore păstrară tăcerea pentru ceva mai mult timp decât până atunci. Treptat, pe parcursul lungilor minute, Harry  începu să realizeze ce avea să se întâmple mai departe,  înţelegerea se aşternu asupra lui asemenea unor fulgi diafani de zăpadă.

— Trebuie să mă întorc, nu-i aşa?

— Depinde de tine.

— Am de ales?

— O, da! îi zâmbi Dumbledore. Ziceai că suntem la King's  Cross, nu? Cred că dacă ai hotărî să nu te mai întorci, ai putea  să... te urci într-un tren, ca să zic aşa.

— Şi unde m-ar duce?

— Mai departe, răspunse Dumbledore scurt.

Se lăsă din nou tăcerea.

— Bagheta din Soc e la Cap-de-Mort.

— Aşa este. Bagheta din Soc este la Cap-de-Mort.

— Dar dumneavoastră vreţi să mă duc înapoi?

— Cred, spuse Dumbledore, că, dacă vei alege să te duci  înapoi, e posibil ca el să fie distrus pentru totdeauna. Nu pot să  promit că va fi aşa. Dar, Harry, să ştii că tu ai mult mai puţine de care să te temi, dacă te vei întoarce aici, decât el.

Harry aruncă din nou o privire spre fiinţa jupuită care tremura şi scâncea în umbră, sub scaunul de mai departe.

— Harry, să nu îţi fie milă de morţi. Să îţi fie milă de cei vii şi mai ales de cei care trăiesc fără iubire. Dacă te-ai duce înapoi,  te-ai putea asigura că vor fi mutilate mai puţine suflete, că vor fi  distruse mai puţine familii. Dacă acesta ţi se pare un ţel demn  de a fi urmat, atunci ne luăm la revedere pentru moment.

Harry încuviinţă din cap şi oftă. Părăsirea acestui loc nu avea  să fie nici pe departe atât de dificilă cum fusese intrarea în  Pădurea Interzisă, dar aici era cald, lumină şi linişte şi ştia că  se întorcea la durere şi la teama altor pierderi. Se ridică şi  Dumbledore, se ridică şi el, privindu-se unul pe celălalt timp de câteva clipe lungi.

— Spune-ţi-mi un ultim lucru, i se adresă Harry. Sunt toate astea adevărate? Sau s-au întâmplat doar în mintea mea?  Dumbledore îi zâmbi cu toată faţa şi Harry îi auzi vocea răspicată şi clară, chiar dacă ceaţa luminoasă se lăsa din nou,  învăluindu-l.

— Bineînţeles că se întâmplă în mintea ta, Harry, dar,  pentru numele lui Dumnezeu, de ce ar însemna asta că nu este şi adevărat? Fisura din plan. Era întins din nou cu faţa în jos,  pe pământ. Mirosul pădurii îi inunda nările. Simţea pământul  tare sub obraz şi rama ochelarilor îi apăsa tâmpla; îi căzuseră  într-o parte când se prăbuşise. II durea fiecare părticică din  corp, iar locul unde îl lovise blestemul fatal arăta ca o vânătaie lăsată de un pumn de oţel. Nu se mişcă, ci rămase exact unde căzuse, cu braţul stâng întins într-un unghi nefiresc şi cu gura  deschisă. Se aşteptase să audă urale şi jubilaţii triumfătoare la  moartea sa, dar, în schimb, auzi paşi grăbiţi, şuşoteli şi şoapte rugătoare.

— Stăpâne... Stăpâne...

Era vocea lui Bellatrix, părea să îi vorbească iubitului ei. Harry nu îndrăzni să deschidă ochii, dar încercă să evalueze situaţia dificilă în care se afla cu ajutorul celorlalte simţuri. Ştia că  bagheta se afla în continuare în interiorul robei, pentru că o  simţea presată între pieptul lui şi pământ. O mică umflătură ca  o pernuţă,