— Stăpâne...

— Ajunge, spuse vocea lui Cap-de-Mort.

Se auziră din nou paşi: mai mulţi oameni se dădeau înapoi din acelaşi loc. Dorindu-şi cu disperare să vadă ce se întâmpla şi de ce, Harry deschise ochii doar cu un milimetru.

Cap-de-Mort părea să se ridice în picioare. Mai mulţi Devoratori ai Morţii se îndepărtau repede de el, întorcându-se în  rândul mulţimii de la marginea poieniţei. Bellatrix era singura  care rămăsese în urmă, îngenunchind lângă Cap-de-Mort.

Harry închise ochii din nou şi cântări situaţia. Devoratorii Morţii se strânseseră în jurul lui Cap-de-Mort, care părea să se fi  prăbuşit la pământ. Se întâmplase ceva când îl lovise pe Harry  cu blestemul fatal. Oare leşinase şi Cap-de-Mort? Aşa se părea.  Amândoi căzuseră şi îşi pierduseră cunoştinţa pentru câteva  clipe şi, acum, îşi reveniseră amândoi în acelaşi timp.

— Stăpâne, dă-mi voie să...

— Nu am nevoie de ajutor, spuse Cap-de-Mort pe un ton  glacial şi, cu toate că nu putea să o vadă, Harry şi-o imagină pe Bellatrix retrăgându-şi mâna întinsă. Băiatul... a murit?

Poieniţa se cufundă într-o tăcere desăvârşită. Nimeni nu se apropie de Harry, dar le simţi privirile aţintite asupra lui; păreau să îl adâncească şi mai mult în pământ şi era îngrozit că  i-ar fi putut zvâcni o pleoapă sau un deget.

— Tu, spuse Cap-de-Mort şi imediat se auzi o bufnitură şi  un mic ţipăt de durere. Examinează-l! Spune-mi dacă a murit.  Harry nu ştia pe cine trimisese să verifice. Nu putea decât să zacă acolo, cu bătăile repezi ale inimii care îl trădau, şi să  aştepte să fie examinat, dar, în acelaşi timp, o mică alinare era  faptul că lui Cap-de-Mort îi era teamă să se apropie de el,  suspectând că nu decursese totul conform planului, însă acest  lucru nu prea avea darul să îl încurajeze.

Chipul lui Harry fu atins de nişte mâini mult mai catifelate decât se aşteptase, îi ridicară o pleoapă şi se strecurară sub cămaşă, pe piept, până în dreptul inimii. Auzi respiraţia rapidă  a femeii şi părul ei lung îl gâdila pe faţă. Ştiu că aceasta simţea  bătăile regulate pulsând în pieptul lui.

— Draco e în viaţa? E în castel?

Abia dacă auzi şoaptele; avea buzele la doi centimetri de urechea lui, era aplecată atât de mult, încât părul ei îi proteja faţa  de privitori.

— Da, răspunse el în şoaptă.

Simţi cum mâna de pe pieptul lui se încordează, înfigându-i unghiile în piele. Apoi se retrase şi femeia se ridică.

— Este mort! le strigă Narcissa Reacredinţă celor care aveau privirile aţintite asupra ei. De-abia acum începură să strige,  izbucniră în urale şi tropăiră din picioare şi Harry văzu printre gene scântei roşii şi argintii ţâşnind în sus, în semn de sărbătoare. Jucând în continuare rolul mortului pe pământ,  Harry înţelese. Narcissa ştia că singurul mod în care ar fi putut intra în Hogwarts, pentru a-şi găsi fiul, era să facă parte din  tabăra învingătorilor. Narcissei nu îi mai păsa dacă învinsese Cap-de-Mort.

— Vedeţi? strigă Cap-de-Mort cu o voce stridentă, acoperind hărmălaia. L-am ucis cu mâna mea pe Harry Potter şi acum nu  mai există nimeni pe faţa pământului care să fie o ameninţare pentru mine! Priviţi! Crucio! Harry se aşteptase la asta: ştia că  trupul său nu avea să fie lăsat să zacă pe pământ; trebuia să fie batjocorit, pentru a sublinia victoria lui Cap-de-Mort. Fu ridicat  în aer şi avu nevoie de toată hotărârea pentru a rămâne fără  vlagă, şi totuşi nu simţi durerea la care se aştepta. Fu aruncat  în aer o dată, de două ori, de trei ori; ochelarii îi zburară şi bagheta îi alunecă un pic în interiorul robei, dar el rămase moale şi lipsit de viaţă şi, în momentul când căzu pentru ultima  dată pe pământ, în poieniţă răsunară strigăte de batjocură şi  hohote de râs.

— Acum, spuse Cap-de-Mort, să mergem la castel şi să le arătăm ce s-a ales de eroul lor. Cine va târî corpul? Nu!  Aşteptaţi! Izbucniră din nou în râs şi, câteva clipe mai târziu,  Harry simţi pământul tremurând sub el.

— Du-1 tu, spuse Cap-de-Mort. Va fi uşor de reperat în  braţele tale, nu-i aşa? Ridică-ţi micuţul prieten, Hagrid. Şi  ochelarii... pune-i ochelarii, trebuie să-1 recunoască uşor.

Cineva îi puse lui Harry ochelarii pe nas cu forţa, dar mâinile enorme care îl ridicară erau deosebit de delicate. Harry  simţi cum lui Hagrid îi tremurau braţele, pentru că se zguduia  de plâns; lacrimi imense se rostogoleau peste el, în timp ce Hagrid îl legăna în braţe, şi Harry nu îndrăzni să îi dea niciun  semn acestuia că nu era încă totul pierdut.

— Mişcă, spuse Cap-de-Mort şi Hagrid înainta, poticninduse, croindu-şi drum printre copacii care creşteau la mică  distanţă unii de alţii, spre marginea pădurii. Părul şi roba lui  Harry se agăţară de crengi, dar el rămase nemişcat, cu gura  întredeschisă, ochii închişi şi cufundaţi în întuneric, în timp ce Devoratorii Morţii jubilau în junii lor şi Hagrid nu mai  vedea clar din cauza lacrimilor. Nimeni nu se uita să vadă dacă  sângele pulsa în gâtul descoperit al lui Harry Potter...

Cei doi uriaşi veneau furtunos în urma Devoratorilor Morţii.

Harry auzi copacii trosnind şi prăbuşindu-se în calea lor, cu o gălăgie atât de infernală, încât păsările se avântară în înalturi  ţipând, acoperind până şi uralele Devoratorilor Morţii. Cortegiul  victorios mărşăluia spre câmp deschis şi, după puţin timp,  Harry îşi dădu seama că pomii erau din ce în ce mai rari, după  întunericul pe care îl sesiza mai puţin intens, prin pleoapele sale închise.

— Bane!

Răcnetul neaşteptat al lui Hagrid aproape că îl făcu pe Harry să deschidă ochii.

— Acum eşti fericit, hmm, eşti fericit că n-aţi luptat, gloabe laşe ce sunteţi? Vă bucuraţi că Harry Potter a m-murit... ?

Hagrid nu putu să continue, izbucnind din nou în lacrimi.  Harry se întrebă câţi centauri priveau procesiunea, dar nu  îndrăzni să deschidă ochii, ca să afle. Unii dintre Devoratorii  Morţii le strigară insulte centaurilor şi