inventam; descopeream o lume onirică și paradoxală, căci era totodată mai mare și mai mică decît lumea noastră de toate zilele. Nu mi-aduc aminte dacă am apucat să termin povestirea Călătorie în țara furnicilor roșii. Curînd după aceea am început un roman fantastic, plănuit pe dimensiuni ciclopice: Memoriile unui sodat de plumb. Am tot scris la cartea aceasta vreo doi ani, în clasa a V-a și a Vl-a, și, cînd am întrerupt-o definitiv, transcrisesem în mai multe caiete acele părți care mi se păruseră mai reușite și le dădusem cîtorva prieteni să le citească. Era un roman de nesăbuite proporții, înglobînd nu numai istoria universală, ci întreaga istorie a Cosmosului, de la începuturile galaxiei noastre, la alcătuirea Pămîntului, la originea vieții și la apariția omului.

După cîte îmi aduc aminte, începea cam așa: Un cercetaș (adică eu) se afla în trenul care suferise groaznica ciocnire de la Valea Largă. În clipa ciocnirii, cercetașul își înfundă speriat capul în sacul lui și, datorită acestui gest instinctiv, n-a fost decît ușor rănit. În sac avea și un soldat de plumb, unul din numeroșii soldați de plumb cu care se jucase copil și pe care-l purta acum, adolescent, ca un fel de porte-bonheur. În clipa aceea nesfîrșită a ciocnirii, cercetașul ascultă, chiar din gura soldatului de plumb, inepuizabila lui poveste. Căci fragmente din plumbul din care fusese alcătuit fuseseră martore la cele mai importante evenimente din istoria omenirii: cucerirea Indiei de către arieni, distrugerea Ninivei, moartea Cleopatrei, răstignirea lui Isus, devastarea Romei de către Alaric, fuga lui Mahomed la Medina, primele două cruciade și așa mai departe, pînă în zilele noastre, cînd introduceam și evenimente recente; bunăoară, bătălia de la Mărășești. Dar înainte de istorie, plumbul se aflase – sub formă de gaz – în felurite conflagrații cosmice care au dus la alcătuirea sistemului solar și a Pămîntului și își amintea de milioanele de ani fără viață, își amintea de apariția primelor viețuitoare, de luptele între monștrii epocii terțiare și așa, pînă la apariția omului și zămislirea primelor civilizații…

Era un fel de frescă amețitoare, lucrată ca un mozaic, în care voiam să includ tot ce mi se părea că știu, tot ce învățasem, fără a le fi digerat întotdeauna, din lecturile mele dezordonate.

Trebuie însă să adaug că în același timp scriam multe alte lucruri. În primul rînd, o serie de Convorbiri entomologice și articole de popularizare pentru Ziarul Științelor Populare, precum și impresiile din lungile călătorii pe care le făceam în toată țara cu prietenii mei cercetași. Pe de altă parte, începusem să redactez un foarte amănunțit Jurnal, în care notam nu numai lecturile și întîmplările de fiecare zi, ci și discuții cu colegii mei, silindu-mă să reproduc cît mai exact vocabularul fiecăruia. Aceste „documente”, cum le numeam, mi-au fost de mare folos cînd, în ultimii ani de liceu, am început Romanul adolescentului miop. Era o întreprindere ambițioasă, căci îmi propusesem să prezint și alte aspecte ale adolescenței decît cele atît de duios evocate de Ionel Teodoreanu. Voiam să scriu o carte „științific exactă” asupra acestei misterioase perioade de trecere de la copilărie la tinerețe. Eram convins că adolescența constituie o experiență excepțională, ale cărei posibilități creatoare sînt rareori înțelese și încurajate. Și mi se părea că singurul mijloc de a ilustra aceste posibilități era să descriu, cît puteam mai sincer și mai exact, ce ni se întîmpla nouă, în primul rînd mie, dar și prietenilor și colegilor mei.

Astfel că, la sfîrșitul liceului, înțelesesem că sînt solicitat concomitent de două sau chiar trei „vocații”: pe deoparte de cercetările obiective (de la științele naturale trecusem la orientalism, la istoria religiilor și la filozofie), iar pe de altă parte de imaginația literară: fie proza fantastică, fie literatura epică sau de analiză psihologică, așa cum o practicasem în cîteva nuvele și, mai ales, în Romanul adolescentului miop.

Această, i-aș spune, „vocație tripartită” a incitat întreaga mea producție, de la primele cărți din tinerețe pînă în prezent. În cei trei ani petrecuți în India (1928–1931) am publicat multe studii în legătură cu filozofiile și științele indiene și am pregătit teza de doctorat despre yoga (apărută în 1936), dar am scris și un roman pe jumătate autobiografic, Isabel și apele diavolului (1930), și altul mai mult sau mai puțin fantastic, Lumina ce se stinge (publicat în 1934).

După întoarcerea mea în țară și pînă la plecarea la Londra, în primăvara anului 1940, au apărut alături de lucrările științifice (Alchimia asiatică, Yoga, Cosmologie și alchimie babiloniană, revista Zalmoxis) și mai multe culegeri de articole (India, Oceanografie, Fragmentarium etc.), cîteva romane „realiste” (Maitreyi, Întoarcerea din rai, Huliganii, Nuntă în cer), dar și trei cărți de literatură fantastică (Domnișoara Christina, Șarpele, Secretul doctorului Honigberger).

Evident, cursurile pe care, începînd din 1945, le-am ținut la École des Hautes Études (Sorbona) și – după 1956 – la Universitatea din Chicago, m-au silit să reduc simțitor activitatea mea literară, mai ales pentru că hotărîsem să scriu literatură (ca și Jurnalul, și mai tîrziu, Autobiografia) în limba română. De data aceasta, după încheierea romanului-frescă Noaptea de Sînziene (apărut întîi în traducere franceză: Foret interdite, Gallimard, 1955), n-am mai scris decît mici romane și nuvele fantastice (majoritatea reproduse în volumul de față).

Ar fi multe de spus în legătură cu această concentrare, aproape exclusivă, asupra prozei fantastice. În Jurnal, ca și în cîteva texte[3], am comentat ceea ce aș îndrăzni să numesc concepția mea despre literatura fantastică. Și care se deosebește, bunăoară, de cea a romancierilor germani, a lui Edgar Allan Poe sau a lui J. L. Borges. Ar fi inutil să încerc a o rezuma aici. Destul să amintesc că e solidară de concepția mea