Cine mai era deci, la noi, femeie? A, da, casierița… Doamna Munteanu… Care doamnă Munteanu?! Plecase… Predase casa și… Mă ridicai, deschisei ușa de alături, unde se afla casieria, și mă uitai îndelung la noua casieră, o figură învăluită în nedefinit, cu trăsături ascunse de părul care îi acoperea curgînd pe umeri obrazul… din pricina părului astfel pieptănat, adică mai degrabă nepieptănat, părea să aibă un chip alungit… Stătea la birou și lucra… Venise la noi de vreo două săptămîni, dar luminozitatea lumii în care trăiam după moartea mamei făcea parcă să dispară umbrele cînd mă uitam în jurul meu și vedeam lucruri și oameni, animale și străzi forfotind de mișcarea neîncetată a vieții… Schimbasem cuvinte de serviciu cu noua casieră, dar nu mă uitasem la ea, adică mă uitasem fără s-o văd, sau o văzusem fără să mă uit, vreau să spun că nimic din ea nu-mi atrăsese atenția, nu era nici frumoasă, nici urîtă, nu era nici diformă, nici statuară, mîinile ei, care îmi întindeau pe masă hîrtii la control, nu erau nici butucănoase, nici diafane, vocea, nici timbrată, nici șoptită… debitul doar îmi păruse vag excesiv („de ce o fi vorbind asta prea mult?” gîndisem fără să fiu prea sigur că nu mă înșelam). Nu părea nici doamnă, nici domnișoară, oricum, nu purta verighetă, dar asta nu însemna că nu fusese divorțată sau nu era văduvă. Silueta ei avea formă, mai mult de ghicit decît de văzut, fiindcă rochia pe ea era prea largă, parcă și-ar fi croit-o singură, tăiată rău în talie și cu umflături la subsuori… fără decolteu… Picioarele… da, picioarele erau frumoase, cel puțin atît cît lăsau să se vadă poalele prea lungi ale rochiei… Ochi negri, parcă prea mari, gură care, vorbindu-mi de cifre, încasări și plăți, rămînea adesea întredeschisă, ca și cînd privindu-mă s-ar fi simțit o secundă în prada unei amnezii, a unei curioase perplexități… „Înțelegeți?”, zicea revenindu-și, și vocea îmi părea că vine tot din lumea nedefinitului, era aproape și totuși departe, mi se adresa, și totuși nu simțeam impulsul natural de a-i răspunde, avînd în mod bizar senzația unei halucinații auditive… Mă uitam pe geam, ea continua cu explicațiile, reveneam, iscăleam documentele, hîrtiile foșneau, stiloul scîrțîia… Apoi liniște… apoi în această liniște începea să toace zgomotul rece, abstract, al mașinii de calculat…

„Dumneavoastră, zisei, mi-ați pus pe birou o floare?” Ea tresări. Se ridică în picioare. „Vai de mine, zise, v-am deranjat?” Mă posomorîi. Timbrul vocii ei nu mai era incolor. Nu-mi dădui seama în acea clipă cum era de fapt, nu era însă verosimil și nici cu putință să fie așa cum era. Nu se putea să-mi răspundă cu o astfel de alarmă supusă în glas, încît sării, ca să spun așa, înapoi în mine însumi. Nu prea departe însă, doar atît cît tresărim cînd, neatenți, ne izbim de cineva și spunem pardon, fără să ne uităm măcar la persoana cu care ne-am atins. „Nu, doamnă, mormăii parcă visător, dimpotrivă, vă mulțumesc pentru atenție.” „Îmi plac foarte mult florile, explică ea (într-adevăr avea pe biroul ei o vază plină) și îmi imaginez că la toată lumea plac…” „În orice caz, adăugai și eu, nu displac. E greu de conceput!”

Și mă retrăsei în biroul meu. (Nu mai am timp să povestesc ce s-a mai petrecut cu mine în săptămînile următoare, Ciceo mi-a făcut o vizită și m-a anunțat că nu mai poate amîna procesul meu decît o dată; o lună, două, nu mai mult, îmi spuse el.) Atîta doar că pacea plină de lumină cobora parcă și mai adînc în ființa mea și în plimbările mele nesfîrșite prin oraș și pe dealurile lui trăiam contemplînd parcă în mine însumi un gînd larg și senin: „Sînt fericit, sînt liber… Sînt fericit, sînt absolut liber…” Am citit toate cărțile, și nu sînt trist, și nu trebuie să spun ca Faust: „clipă, oprește-te!”. Dimpotrivă, fericirea nu poate veni decît din scurgerea neîncetată a clipelor liniștite și senine, fiindcă ce altceva e suferința decît o oprire a ființei noastre, o uriașă inerție care face să apese asupra ei tot ce există?

Cînd într-o zi avui un surîs, un surîs interior în jurul căruia clipele mele roiră asemeni albinelor și îl alungară victorioase, purtîndu-mă apoi din nou prin poieni, unde adesea mă culcam cu fața în sus și adormeam contemplînd cerul, norii, „minunații nori”, și mă trezea asfințitul. „Ia uite, gîndeam, de ce m-oi mai fi trezit? Ar fi fost așa de bine dacă din somnul meu fericit aș fi trecut în celălalt, marele somn, cel etern…” Nu era un gînd de moarte, nu simțeam că mă sorb „chemări de dispariție”, ci un dulce regret că, învingînd în spirit marile spaime pe care ni le declanșează gîndul neființei, corpul meu nu vrusese să mă urmeze, acum cînd era tînăr, cînd moartea lui ar fi fost frumoasă și cînd eu m-aș fi contopit cu marele Tot fără să mă strîmb și fără să horcăi… O luam apoi spre casă și îmi părea totuși bine că nu murisem, îmi aminteam de Silvia, de cărțile mele scrise sau de cele pe care voiam să le mai scriu, bucurîndu-mă că le-am scris și o să mai scriu altele, că am văzut-o săptămîna trecută pe Silvia și o s-o mai văd ani nesfîrșiți, fără să uit însă voluptuoasa apropiere de Marea taină, gîndind că o voi păstra cu mine mereu și mă va ajuta să văd justa măsură a lucrurilor, zădărnicia pasiunilor, sminteala conflictelor în care trăim încleștați, iluzia că am putea fi fericiți prin cineva.

…Și toată viața mea se va schimba La un cuvînt al tău…

Auzi! Nu! Aveam „lentilele mele” ca și Spinoza (mai puțin praful din șlefuirea lor care îi adusese moartea în plină maturitate), cifrele și registrele de contabilitate care n-aveau în ele nimic nociv, aveam, ca și Rousseau, notele mele muzicale de copiat, rău plătite, ca