pretențios. Eram pur și simplu entuziasmat de Paul Valery… Cînd le-am descoperit acolo, ascunse sub sălcii și brazi, mi-am spus: Să poți scrie aici, o vară întreagă, singur, neștiut de nimeni…

Hagi Pavel se întoarse spre el, încruntîndu-se.

— Aflasem și numele arhitectului, continuă Zalomit, și l-am ținut minte multă vreme, poate zece, cincisprezece ani. Dar cu toată admirația mea, l-am uitat. Așa cum am uitat, de altfel, atîtea altele, adăugă încercînd să zîmbească.

Hagi Pavel ridică de mai multe ori din umeri.

— Nu prea înțeleg la ce faci aluzie, spuse.

— În orice caz, e curios că astea au fost ultimele lui cuvinte, spuse Nicoleanu: Les trois grâces.

— Cît se poate de curios, reluă Hagi Pavel. Fiecare dintre noi am avut multe aventuri în tinerețe; pe unele le-am uitat, de altele ne amintim doar pe jumătate. Ce l-o fi făcut pe Aurelian să-și aducă aminte tocmai de Les trois grâces? Poate pentru că, după atîția ani, ne aflam din nou împreună, noi, cei trei, care ne împrietenisem în timpul studiilor la Geneva. Dar aveam atîtea alte amintiri comune din Elveția! De ce și-o fi adus aminte de Les trois grâces. Mai ales că, la drept vorbind, așa cum căzuserăm de acord cu toții, nu numai noi trei, ci și alți colegi de-ai noștri, numai două din ele erau propriu-zis grase. Yvonne era mai mult sau mai puțin așa cum trebuia să fie o elvețiană de douăzeci și cinci de ani.

Zalomit schimbă brusc poziția scaunului și-și încruțișă brațele pe masă.

— Cred că vorbim de două lucruri cu totul deosebite, care n-au nimic de-a face unul cu altul. Eu îți vorbeam de cele trei vile de lîngă Vevey, care se numeau Les trois grâces, și prin fața cărora ne-am plimbat de atîtea ori; o dată într-o duminică din ianuarie și pe ninsoare.

— Acum, că te ascult, începu gînditor Hagi Pavel, parcă mi-aș aduce aminte de niște pitici în curte, și un bazin zmălțuit albastru.

Zalomit ridică plictisit din umeri.

— Nu. Confunzi cu alte vile și căsuțe. Les trois grâces n-aveau pitici și nici bazin.

— Poate confund, spuse Hagi Pavel. Dar sper că îți mai aduci aminte de Yvonne și de Henriette, și de o a treia fată, îmi scapă acum numele, cu care ne-am avut noi bine, iar unii din noi chiar foarte bine, aproape doi ani de zile… Ție îți plăcea la început Yvonne, dar nu cred că a fost o mare pasiune…

— Da, Yvonne… Evident, îmi aduc aminte numele. Dar n-aș ști să-ți spun cum arăta… Iar despre celelalte două…

— Henriette era destul de grasă, dar era, cum spuneam noi atunci, dată dracului, avea pe vino încoace. Și era deșteaptă foc. Ții minte cum te tachina cînd ne întîlneam cu toții – noi trei, și ele trei – la Café des Vosges? întîi striga grupului întreg: Vive la Roumanie! Apoi îți căuta privirile și adăuga: Vivent les allies!

Zalomit ridică din nou din umeri zîmbind trist, intimidat.

— Îmi pare rău, îmi pare foarte rău, dar nu-mi mai aduc aminte…

— Bine, înțeleg, continuă Hagi Pavel. Tu erai pasionat de poezie și de flori. Vedeai lumea altfel decît o vedeam noi! Și apoi, adăugă după o scurtă pauză, au trecut aproape patruzeci de ani…

— Dar n-am uitat nici pădurea de lîngă Vevey, nici Les trois grâces, deși, îți mărturisesc, nu m-am mai gîndit la anumite întîmplări din tinerețea mea de vreo douăzeci și cinci de ani.

Tăcură toți, încurcați, evitînd să se privească. Tîrziu, Hagi Pavel apucă brusc a doua sticlă și umplu paharele, cu mare grijă, ca și cum i-ar fi fost frică să nu-i tremure mîna.

— À propos de Yvonne, începu. Mai ții minte cum le numea Aurelian la început? Le spunea: Deux ou trois Grasses…

Zalomit îl privi din nou cu mare atenție apoi zîmbi.

— Asta n-o putea spune atunci, pentru că în anii aceia încă nu se tradusese în franțuzește cartea lui Aldous Huxley, Two or Three Graces. Dacă a spus-o, a spus-o mai tîrziu…

— Bine, bine, îl întrerupse Nicoleanu. Știm cu toții că memoria este așa cum sînt toate celelalte funcțiuni și facultăți: aproximativă și perisabilă. Dar, ca să revenim la ultimele cuvinte ale lui Aurelian Tătaru, ce credeți că a vrut să spună?

— Dumnezeu să-l ierte! murmură Hagi Pavel. Poate faptul că eram toți trei împreună, că ne reîntîlnisem toți trei după atîția ani, și tocmai aici, în munți, ca pe vremuri, cînd urcam spre Chamonix.

— Partea asta a Carpaților nu prea seamănă cu Elveția alpină, vorbi absent Zalomit. Dacă a vrut să ne spună ceva, a vrut probabil să ne spună: „îmi dau seama că sînt pierdut, dar nu mi-e frică, și nici vouă să nu vă fie frică de moarte.” Și poate a vrut să ne spună că moartea este o împlinire, o perfectă integrare a tuturor facultăților înalte cu care am fost dăruiți. Și n-a găsit, pe loc, o altă imagine, sau poate n-a mai avut destule puteri să vorbească, și, deschizînd ochii și văzîndu-ne pe amîndoi acolo lîngă el, și-a adus aminte de perfecta armonie a celor trei vile, separate și totuși formînd un singur corp arhitectonic, și ne-a evocat imaginea asta: Les trois grâces…

— Bine, tu ești poet, îl întrerupse Hagi Pavel. Tu vezi lucruri pe care noi, ceștilalți…

Zalomit îl privi cîteva clipe adînc, încruntat, apoi figura i se lumină deodată și zîmbi.

— Dacă vrei să știi, află că nu mai sînt de mult poet. Din după-amiaza aceea de iulie, cînd am dat prima oară cu ochii de Les trois grâces, n-am mai încercat