preluase de la Republica de la Weimar NSA, a cărei existență era complet necunoscută majorității germanilor, folosindu-se de ea de la început. Șeful NSA, August Adamek, a condus-o conform voinței regimului la ceea ce s-a numit „magia literelor”. Era evident că aceia care știau de existența NSA, dar fără alte amănunte, considerau că inițialele NS veneau de la „național-socialist”.

Și astfel, angajații NSA nu au fost afectați de furtunile înnoirilor care au bântuit Germania și în mare măsură nici de poverile aduse de război, cu excepția faptului că rândurile li s-au mai rărit când și când prin mobilizări. Ei își făceau datoria în tăcere și cu modestie, alimentând cu date, liste și evaluări toate instituțiile solicitante. Știau tot ce se întâmplă, dar niciunul nu vorbea despre asta în afara agenției.

Astăzi era ziua în care situația se putea schimba.

Războiul în est intrase într-o fază critică. Opinia publică nu aflase despre asta decât niște zvonuri, dar cine lucra în NSA, prin natura muncii, avea o imagine asupra a ceea ce se petrecea în Reich, o imagine mai cuprinzătoare decât însuși cancelarul și Führerul Reichului. Membrii de frunte ai guvernului Reichului crescuseră într-o vreme în care computerul nu era un lucru obișnuit în viața cotidiană, așa că nu era vina lor că nu aveau nicio deschidere pentru posibilitățile oferite de acesta.

Ceea ce nu îi împiedica să ia decizii. Era sarcina agenției să aibă grijă ca acestea să fie corecte.

Pregătiseră ceea ce putuseră să pregătească. Mai rămânea doar ca totul să decurgă așa cum fusese planificat.

•••

5 octombrie 1942. În aceea dimineață de luni cerul era atât de cenușiu, de parcă cineva acoperise totul cu un clopot din plumb. Ferestrele înalte și înguste ale clădirii NSA păreau în lumina difuză ambrazuri ale unei fortărețe pregătite de apărare. Nu se simțea nicio adiere. Pe străzi nu era nimeni, în afară de câțiva bicicliști care își vedeau grăbiți de drum cu capul plecat. De-a lungul pereților caselor erau așezați sacii cu nisip care blocau ferestruicile pivnițelor. Ca măsură de precauție, deși până acum ajunsese la Weimar doar un singur bombardier al inamicului și nu făcuse pagube mari.

În sfârșit, trei limuzine Mercedes-Benz 320 de culoare neagră sclipitoare intrară pe stradă, se îndreptară în formație spre aleea principală și opriră la portalul deasupra căruia atârna drapelul cu svastică. Oamenii de la SS, în uniforme negre, coborâră cu fețe lipsite de expresie, dar autoritare, și priviră în jur ca niște păsări răpitoare. Apoi unul dintre ei deschise milităros portiera din dreapta șoferului de la mașina din mijloc, de unde coborî un bărbat pe care oricine l-ar fi recunoscut imediat, fie și numai după ochelarii inconfundabili, cu lentile rotunde: Reichsführer SS Heinrich Himmler, cel mai puternic om după Adolf Hitler.

Himmler purta o haină lungă din piele neagră și mănuși negre, pe care și le scoase nerăbdător, în timp ce examina clădirea din fața sa, acordând mai multă atenție vechii devize latine încrustate deasupra portalului – SCIENTIA POTENTIA EST – la a cărei vedere se încruntă indispus. Restul priveliștii nu îl interesă.

În acel moment se deschiseră cele două uși masive, mai înalte de patru metri, din stejar de culoare închisă, și directorul adjunct al agenției, Horst Dobrischowsky, ieși să întâmpine înaltul oaspete. În spatele acestuia se aflau toți angajații nereținuți de sarcini urgente sau de alte probleme, cum ar fi August Adamek, a cărui transportare cu scaunul cu rotile în foaier mai mult ar fi încurcat decât ar fi fost de folos.

— Heil Hitler, Reichsführer! exclamă Dobrischowsky cu brațul ridicat exemplar pentru salutul german. În numele întregii agenții permiteți-mi să vă urez bun venit!

Brațul drept al lui Himmler zvâcni în sus scurt.

— Bine, răspunse acesta prost dispus în timp ce urca cele trei trepte. Nu am prea mult timp. Să nu îl risipim.

•••

Helene șterse pentru a suta oară un fir de praf de pe tastatura de bachelită aflată pe masa din fața ei. Îi plăcea această tastatură, îi plăcea sunetul plin scos la apăsarea tastelor, îi plăceau ușurința manevrării lor și senzația de siguranță pe care i-o dădea. Cât de grijuliu era scrisă fiecare literă! Culoarea albă nu se ștersese de la folosirea zilnică, deși tastatura avea peste zece ani.

Acum nu se mai fabricau asemenea tastaturi. Nu doar din cauza războiului, nu se mai făcuseră dinainte de război.

Ea se îndreptă, trase cu putere aer în piept și privi în jur. Era un lucru neobișnuit să lucreze aici, în sala în care aveau loc de obicei manifestările sărbătorești de Crăciun, în care se proiectau filme sau se organizau discuții la care participau doar bărbați. Folosită decenii la rând, era îmbibată cu fum de țigară, deși o aerisise zilnic toată săptămâna, pentru a alunga mirosul de sudoare, bere și praf încins. Masa pe care se afla computerul ei era mai înaltă decât cea cu care era obișnuită, iar scaunul cu rezemătoare pentru brațe nu era practic.

Se răsuci jenată și își aranjă rochia. Își îmbrăcase cea mai bună rochie, după cum i se spusese, și nu se simțea bine în ea, pentru că o purta doar duminica sau la ocazii festive. Dar până și Herr Adamek, șeful agenției, care purta de obicei o vestă tricotată peste cămașă, se îmbrăcase într-un costum, deci chestiunea era serioasă.

Cineva deschise ușa. Helene tresări, dar era Engelbrecht, care intră șchiopătând.

— Bună, Fräulein Helene. Totul este clar?

Ea confirmă cu inima strânsă:

— Cred că da.

— O să iasă bine, spuse el indiferent, în timp ce se asigura că ștecherul greu din alamă era bine fixat în priza video a computerului său.

Cablul gros era întins câțiva metri pe podeaua acoperită cu linoleum uzat, până la proiectorul pregătit pe o altă masă și îndreptat către ecran. Ventilatorul funcționa de ceva timp. Engelbrecht deschise trapa laterală, în spatele căreia se aflau electrozii de cărbune ai lămpii cu arc voltaic.

— A venit? întrebă Helene.

Engelbrecht confirmă examinând poziția fixă a electrozilor și accesibilitatea urmăririi automate.

— Horst îi arată memorizatorul datelor. Turul obișnuit, însă puțin mai scurt.