— Bine, zise Helene.

Cel puțin se va termina repede. Din cauza nervozității nu închisese un ochi toată noaptea.

Măcar de ar fi știut despre ce era vorba! Dar bărbații făceau întotdeauna un secret din orice. Femeile nu trebuiau să gândească, trebuiau doar să programeze ceea ce li se dădea.

Engelbrecht închise satisfăcut trapa și plecă. Helene oftă și se pierdu în gândurile ei. Numai de-ar trece ziua asta mai repede!

Ușa se deschise iarăși. Se gândi că era Engelbrecht, care uitase ceva, dar nu era el, ci Frau Völkers, șefa ei.

Asta-i mai lipsea!

Rosemarie Völkers era o femeie măruntă și slabă, de aproape șaizeci de ani, cea mai în vârstă angajată a agenției. Obișnuia să umble cu pași mici, amintindu-i Helenei de un păianjen care se apropie de prada prinsă în pânză. Se spunea că aceasta era membră a NSDAP încă de la înființare, cu un carnet de membru cu cinci cifre, și că de la preluarea puterii nimeni nu o mai văzuse fără „bomboană”, insigna partidului, la rever.

— Fräulein Bodenkamp, zise ea din vârful buzelor, voiam doar să vă spun că sper din suflet ca programele dumneavoastră să confirme astăzi încrederea pe care vi-o acordă Herr Adamek.

Helene privi cursorul, singurul lucru care îi apărea deocamdată pe ecran. Ce putea să răspundă la o asemenea remarcă?

— Am făcut toate testele de rutină. Sunt sigură că funcționează corect.

— Bine. Nici nu vreau să vă spun ce consecințe serioase ar avea pentru dumneavoastră nefuncționarea.

Nu, își spuse ea în gând, asta știu și eu, vrăjitoare bătrână.

— Aplicația, zise însă cu voce tare, cu tot calmul de care era capabilă, nu poate găsi decât ceva care și există.

Völkers pufni disprețuitor:

— Nu vă mai străduiți să căutați scuze. Nu voi accepta niciuna.

Cu asta ea se întoarse și ieși cu pași mărunți. Helene inspiră adânc, se aplecă în față și mai mângâie încă o dată mai nervoasă vechile taste negre din bachelită.

•••

Horst Dobrischowsky preluă sarcina de a-i arăta reichsführerului sălile din spate, adevărata „inimă” a NSA. Spre consternarea lui, Himmler îl întrebă dacă era necesar, iar adjunctul șefului agenției îl asigură, cu prezență de spirit, că nu era neapărat necesar pentru înțelegerea a ceea ce se gândiseră să îi prezinte, dar ar fi fost de folos.

— Bine atunci, spusese Himmler.

Așa încât Dobrischowsky, Himmler și unul dintre aghiotanții lui, un tip cu fața parcă tăiată în piatră, cu ochii albaștri apoși, ca de mort, continuară traseul.

La ce folosea prima sală înainte ca NSA să se fi mutat aici nu știa nimeni. Se bănuia că pe vremea kaizerului ar fi fost sală de dans. Pentru asta stăteau mărturie bolțile ornate de la intrare și plafonul din stuc, cu decenii în urmă cu siguranță de culoare albă.

De-a lungul timpului a fost reamenajată de mai multe ori, într-un stil mai practic. S-a renunțat la stucaturi, dar au rămas cilindrii verticali, înșiruindu-se disciplinați ca o armată de soldați de culoarea cuprului. De obicei nu sclipeau ca astăzi – pentru o funcționare ireproșabilă nu era important dacă arama învelișului sclipea ori nu. Însă pentru mult anunțata vizită a reichsführerului, în ultimele săptămâni, femeile de serviciu depuseseră mult efort și folosiseră mult scrum de țigară, pentru ca aparatele să strălucească exemplar.

— Cele mai bune depozite de date din lume, îi explică Dobrischowsky peste susurul necontenit care răsuna în săli, ca și cum s-ar fi apropiat un nor de lăcuste înfometate. Duse mâna spre emblema firmei Siemens, care sărea în ochi pe fiecare cilindru, și adăugă: Siemens DS-100. De zece mii de ori mai rapide decât aparatura dinaintea războiului mondial și de o mie de ori mai compacte.

În mod normal, Dobrischowsky ar fi făcut în acest loc comparații amuzante, arătând câte miliarde de unități de informații pot fi păstrate în asemenea depozite, câte fișiere Leitz înseamnă asta, câte rafturi ar fi necesitat acestea și cât loc ar fi ocupat respectivele rafturi. Dacă s-ar fi folosit în acest scop fiecare casă din Weimar, tot ar fi mai rămas o mulțime de fișiere pe dinafară.

Însă văzând cât de dezinteresat era reichsführerul de aceste date, Dobrischowsky avu sentimentul că ar face mai bine să renunțe la partea aceasta de prezentare. Așa că spuse doar atât:

— Aici vedeți practic întreaga Germanie sub formă de date și imagini. Pentru valorificare dispunem și de acces nemijlocit la computerele centrale ale Rețelei internaționale, care după cum știți, ca și mai înainte, se află…

Tuși. Fusese cât pe ce să spună… la fostul Institut pentru Prelucrarea Informațiilor. Din obișnuință.

— Care se află în Berlin la Universitate.

Himmler făcu câțiva pași cu mâinile la spate.

— Doar Germania? întrebă el.

Dobrischowsky își drese glasul:

— Firește că am vrut să spun întregul Reich. În actualele lui granițe. Ridică mâna și arătă spre stânga: Veniți, vă pot arăta ce înseamnă asta concret.

Conduse înaltul oaspete și pe însoțitorul lui într-o încăpere alăturată, pe care o modificaseră de curând. Pentru aceasta renunțaseră la un garaj, de care oricum nu mai aveau nevoie în urma reducerilor de personal de la începutul războiului. Aici nu mai era nimic din simetria arămie din celelalte săli, care aminteau de congresele partidului. Aici stăteau unul lângă altul mai mulți coloși cenușii, care semănau cu niște rezervoare de petrol din fontă și vuiau ca niște motoare cu reacție. Fiecare astfel de colos era legat la rețeaua de internet internă printr-un ghem de cabluri cenușii izolate, racordate cu piese realizate chiar de ei, cu circuite căptușite provizoriu cu tablă perforată, făcute de asemenea de ei. Pentru câteva folosiseră lămpi vechi, a căror reflexie roșiatică dădea casetelor un aer misterios.

— De exemplu, acestea sunt depozitele de date aduse după ocuparea Poloniei, îi explică Dobrischowsky. Conțin toate datele despre rețeaua telefonică poloneză, precum și toate înregistrările forumului polonez de dinainte să fie oprit.

Arhivele, fabricate în Anglia, erau din perioada în care englezii începuseră să realizeze computere electronice în locul analytical engines. Industria electronică a Poloniei la începutul războiului era concentrată pe dotarea țării cu aparate