pe ceilalţi doi tovarăşi dacă ar vrea să vină cu mine. Ei însă preferau să rămînă la Saint Louis, să se odihnească, în sfîrşit, ca lumea, ceea ce în nici un caz nu le-aş fi luat-o în nume de rău. Mi-am făcut rost de schimburi şi de alte obiecte trebuincioase, m-am gătit cu un costum nou, lepădînd veşmintele indiene şi am luat vaporul spre miazăzi. Puţinul meu avut, pe care am renunţat să-l mai car după mine, între altele şi doborîtorul de urşi, l-am lăsat în grija lui Henry, care mi-a făgăduit să-l păstreze cu sfinţenie.

Tot lui i-am încredinţat şi calul, de care nu mai aveam trebuinţă. De altfel, socoteam cu toţii că absenţa mea va fi scurtă.

Dar avea să se întîmple altcum. Ne aflam în toiul războiului civil, fapt pe care l-am trecut pînă acum sub tăcere, neavînd nici o legătură cu evenimentele relatate. Întîmplător, fluviul Mississippi era tocmai atunci deschis navigaţiei datorită vestitului amiral Farragut, care îl readusese în stăpînirea statelor nordice. Totuşi, călătoria mea cu vaporul întîrzia mult din pricina măsurilor restrictive de tot felul, desigur încă necesare. Ajungînd la New Orleans şi întrebînd de Winnetou la hotelul pe care mi-l indicase Henry, mi s-a răspuns că plecase în ajun, dar îmi lăsase vorbă că se află la Vicksburg, în căutarea lui Santer; şi că, din motive de securitate, nu mă sfătuieşte să-l urmez. Adresa lui mi-o va comunica mai tîrziu prin mister Henry din Saint Louis.

Ce-mi rămînea de făcut? Mă trăgea aţa să-mi vizitez rudele aflate în patrie şi care probabil că aveau nevoie de un ajutor bănesc; oricum, eram în măsură să-i ajut. Să mă fi întors la Saint Louis ca să-l aştept pe Winnetou? Cine ştie dacă acesta mai avea posibilitatea să vină acolo... Pe de asupra, avînd alte păreri decît sudiştii în problema sclavagismului, eram de la început considerat ca suspect şi nu aveam nici un chef să ajung în nişte încurcături al căror sfîrşit nu putea fi prevăzut. Să mă întorc în patrie, la ai mei, care aveau nevoie de sprijinul meu? Poate că era lucrul cel mai nimerit.

Mă interesai dacă există vreun vapor gata de plecare. Găsii unul sub pavilion nord-american, care încerca să profite de acalmia de pe front pentru a pătrunde pînă pe coastele Cubei. Acolo se putea ivi un prilej să plec în Germania sau, deocamdată, la New York. N-am stat mult pe gînduri şi m-am îmbarcat.

Ar fi fost bine dacă-mi puneam în siguranţă agoniseala la vreuna din bănci, în schimbul unui mandat de remitere. Dar ce bancă din New Orleans era pe atunci demnă de încredere? Apoi, nici timp nu prea îmi rămăsese. Pînă la plecarea vaporului mai trebuia să-mi fac rost de paşaport. Aşa că am plecat cu banii la mine.

Pentru a nu stărui prea mult asupra acestei fatale împrejurări, voi spune doar că, nu mai tîrziu decît în prima noapte, furăm surprinşi de un puternic uragan. Ce-i drept, încă de cu ziuă vremea se arătase vîntoasă, dar călătoria decursese normal pînă spre seară; nimic nu indica apropierea cumplitei furtuni. Ca şi ceilalţi pasageri, care folosiseră prilejul de a pleca din New Orleans, mă dusei liniştit la culcare. După miezul nopţii am fost trezit de un tangaj şi de un clocot îngrozitor. Am sărit din pat ca ars. Dar în aceeaşi clipă vasul se clătină atît de tare, încît mă prăbuşii şi tot calabalîcul din cabina în care se aflau încă trei pasageri căzu peste mine. Cui îi mai pasă de bani în asemenea clipe, cînd viaţa atîrnă de un fir de păr?! Prin întunericul şi zăpăceala ce domneau în cabină, mi-ar fi trebuit mult timp pînă să-mi găsesc haina şi portofelul. Nu ştiu nici eu cum m-am dezgropat de sub povara ce mă strivea şi am fugit — ba nu, m-am bălăbănit pînă afară, pe covertă. Vaporul se zbuciuma nebuneşte, fără răgaz.

Afară — beznă, să-ţi scoţi ochii. Cît ai clipi, uraganul mă trînti jos şi un talaz uriaş se rostogoli deasupră-mi. Mi se părea că aud voci îngrozite, spulberate în vuietul furtunii. Fulgere spintecară văzduhul, unul după altul, luminînd totul preţ de o secundă. Zării nişte stînci rîpoase ieşind din apă, iar dincolo de ele mijea ţărmul. Vasul se înşurubase cu botul între aceste stînci şi, împresurat de talazuri, se frămînta cu pupa în văzduh. Era pierdut. În orice clipă putea să fie rupt în bucăţi. Bărcile de salvare fuseseră smulse. Cum să scapi dintr-o asemenea situaţie? Numai înot! Încă un fulger şi văzui călătorii întinşi pe covertă, cramponîndu-se de obiectele din jur, pentru a nu fi măturaţi de valuri. După părerea mea, însă, tocmai lăsîndu-te în voia apei, puteai să mai speri în ziua de mîine!

Şi iată, vine asupră-mi un talaz înalt cît casa; îl zăresc datorită luciului său fosforescent. Se aruncă asupra vasului care geme şi trosneşte, gata-gata să se facă ţăndări. Eu mă agăţ cu toată puterea de un stîlp de fier, dar în zadar: îmi scapă din mîini. Doamne, ajută-mă! Am senzaţia că talazul mă aruncă sus de tot, mă joacă, mă suceşte ca pe o minge, apoi mă trage în adînc şi mă ridică iarăşi în creştetul lui. Nu fac nici o mişcare: orice efort ar fi zadarnic. Dar în clipa cînd talazul se va izbi de ţărm, voi avea grijă şi nu mă mai las tîrît în larg.

Să se fi scurs o jumătate de minut de cînd mă aflam în voia valurilor, dar mi se părea că trecuseră ore întregi. Deodată, mă pomenii aruncat în văzduh şi aterizai între stînci, unde apa era calmă. Numai să nu mă tragă valul îndărăt! Mă zbăteam din răsputeri, lopătam cu braţele, cu picioarele, într-un suprem şi ultim efort. De fapt, exagerez dacă spun că acolo, între stînci, apa era "calmă", pentru că e vorba de un calm foarte relativ. Ieşisem, ce-i drept, din vîltoare, dar furtuna răscolea şi răsturna oceanul, purtîndu-mă în toate sensurile ca pe un dop de plută jucat într-un vas cu apă. Avui însă norocul să zăresc prin noapte fîşia de pămînt. Fără această fericită împrejurare, probabil că n-aş