fi scăpat cu viaţă. Ştiam, deci, în ce direcţie trebuie să înot. Şi chiar dacă în iureşul elementelor dezlănţuite nu făceam decît progrese infime, atinsei, totuşi, pînă la urmă ţărmul — deşi într-alt chip decît mi-aş fi dorit. Apă şi pămînt — totul era negru ca păcura, încît nu le puteam deosebi ca să-mi aleg un loc prielnic de acostare.

Orbecăind astfel, mă izbii cu capul într-o muche de stîncă. Parcă m-ar fi trăsnit cineva cu toporul în creştet. Mai avui prezenţa de spirit să mă agăţ cu mîinile de stîncă şi să mă salt niţel, după care îmi pierdui cunoştinţa.

Cînd m-am dezmeticit, uraganul încă mai fierbea. Mă durea capul, dar nu luam în seamă durerea. Mai multă grijă îmi provoca faptul că habar nu aveam unde sînt. Mă aflam oare pe ţărm, sau pe o stîncă ieşită din apă? Era cu neputinţă să mă clintesc din loc. Piatra era netedă şi lunecoasă. Cu greu izbuteam să rezist furtunii care tot mai ameninţa să mă înghită. În cele din urmă, observai că uraganul parcă s-ar domoli. Şi, într-adevăr, aşa cum se întîmplă de obicei, se potoli curînd, ca la un semnal. Ploaia încetă brusc şi stelele se iviră pe cer.

La lumina lor mă putui orienta. Mă aflam pe ţărm. Îndărătul meu apele mai clocoteau; în faţă se înălţau nişte arbori răzleţi. O luai într-acolo. O parte din arbori înfruntaseră cu succes furtuna; mulţi alţii însă fuseseră smulşi din rădăcini, culcaţi la pămînt sau tîrîţi în largul apelor. Zării apoi, ca printr-o pîclă deasă, cîteva lumini mişcătoare.

Bănuind că sînt oameni, mă grăbii să ajung pînă la ei.

Erau, într-adevăr, nişte oameni de prin partea locului, adunaţi în jurul unor case cărora uraganul le pricinui mari stricăciuni. Uneia îi smulsese acoperişul, zvîrlindu-l cît colo, în larg.

Ce mai uimire produse apariţia mea! Se zgîiră oamenii la mine ca la o fantomă. Oceanul încă vuia bezmetic, aşa că numai răcnind ne puteam auzi unul pe altul. Erau pescari. Uraganul aruncase vasul nostru pe una din insulele Tortugas, unde se înălţa fortul Jefferson. În fort se aflau atunci închişi prizonierii de război ai Confederaţiei.

Pescarii mă primiră cît se poate de prietenos, îmi dădură rufărie uscată şi îmbrăcăminte — căci nu aveam pe mine decît pijamaua în care dormisem pe vapor. Apoi se împrăştiară să cerceteze coasta şi să descopere pe eventualii naufragiaţi. Pînă dimineaţa fură descoperite şaisprezece victime, dintre care trei, dînd semne de viaţă, au putut fi salvate. Ceilalţi muriseră. Ţărmul era semănat de epave; vasul sfărîmat, prova înfiptă în stînca de care o izbise uraganul.

Eram, aşadar, un naufragiat în cel mai deplin înţeles al cuvîntului, căci nu mai posedam nimic; banii pe care îi agonisisem zăceau în negura oceanului. Fireşte că regretam pierderea, dar mă şi consola faptul că eram unul dintre cei puţini — doar patru la număr — care scăpaserăm de moarte. Avusesem, fără îndoială, mare noroc.

Comandantul fortului se ocupă de noi. Primirăm toate cele necesare, iar mie mi se oferi ocazia să mă îmbarc pe un vapor care pleca spre New York. Astfel ajunsei acolo, în marele oraş, mai sărac chiar decît odinioară, cînd îl vizitasem pentru prima dată. Îmi lipsea pînă şi curajul de a o lua iarăşi de la capăt.

De ce am plecat la New York şi nu la Saint Louis, unde aveam cunoscuţi şi puteam să mă bizui cu toată încrederea în ajutorul bătrînului Henry? Pentru că îi eram atît de îndatorat, încît nu mai voiam să abuzez de bunăvoinţa lui. Ei da, să fi fost sigur că dau acolo de Winnetou! Însă goana lui după Santer putea să mai dureze luni de zile, dacă nu mai mult. Unde să-l fi căutat în tot acest răstimp? Eram, ce-i drept, ferm decis să-l regăsesc, dar asta presupunea să mă întorc în Vestul sălbatic, să vizitez iarăşi acel pueblo de lîngă Rio Pecos. Or, pentru a întreprinde o asemenea călătorie, trebuia mai întîi să-mi refac situaţia. În împrejurările date — gîndeam eu — numai la New York aş fi reuşit să mă pun din nou pe picioare.

Speranţele nu mi-au fost înşelate. Am avut noroc. Am făcut cunoştinţa preaonorabilului mister Josy Taylor, care conducea un corp de detectivi, renumit pe atunci şi mi-am oferit serviciile. Auzind cine sînt şi prin cîte trecusem în ultima vreme, dumnealui căzu de acord — deşi eram german — să mă angajeze de probă. Avea ideea preconcepută că germanii nu ar fi apţi pentru specialitatea lui. Totuşi, graţie cîtorva succese datorate mai curînd întîmplării decît perspicacităţii mele, am izbutit să-i inspir încredere şi să i-o sporesc treptat. Astfel, pînă la urmă, am ajuns să mă bucur de întreaga-i bunăvoinţă şi îmi încredinţa unele misiuni care cereau perspicacitate şi hotărîre, dar, în caz de reuşită, eram bine plătit. Într-o zi, după apelul nominal, mă pofti în cabinetul său, unde aştepta un domn mai în vîrstă, cu înfăţişare îngrijorată. Se făcură prezentările şi aflai că e vorba de bancherul Ohlert, venit să ne ceară asistenţa într-o chestiune particulară. Cazul era pe cît de penibil pentru persoana lui, pe atît de periculos pentru afacerile sale.

Avea un singur copil, un fiu cu numele de William, în vîrstă de douăzeci şi cinci de ani, investit cu dreptul de a dispune în chestiunile financiare ale firmei ca şi tatăl său. Acesta din urmă era însurat cu o germană, fiind el însuşi de aceeaşi obîrşie. Tînărul, mai mult visător decît activ, se ocupa de preferinţă cu lecturi ştiinţifice, beletristice şi studia mai curînd metafizica decît registrele de contabilitate ale întreprinderii, considerîndu-se şi mare savant şi poet desăvîrşit. Faptul că una din revistele newyorkeze de limbă germană îi publicase cîteva poezii l-a întărit şi mai mult în această convingere.

Din una-n alta, îi trăsni prin cap ideea să scrie o tragedie al cărei principal erou să fie un poet nebun. Pentru a se documenta cît mai temeinic, îşi procură o grămadă de cărţi de specialitate şi se apucă să studieze bolile mintale. Consecinţele fură îngrozitoare: identificîndu-se treptat cu eroul său, tînărul Ohlert ajunse să se creadă el însuşi nebun. Nu demult tatăl său făcuse cunoştinţa unui