medic psihiatru care afirma că are intenţia să creeze o clinică particulară pentru alienaţi. Susţinea că fusese multă vreme asistentul unor specialişti celebri şi îi inspiră bancherului atîta încredere, încît acesta îl rugă să se ocupe de fiul său şi să încerce a-l vindeca.

Din acea zi o prietenie intimă se legă între medic şi Ohlert-junior pentru ca, la un moment dat, să dispară amîndoi în chip cu totul surprinzător. Abia atunci bancherul, devenit mai atent, descoperi că medicul în cauză nu era decît un cîrpaci şi un impostor cum sînt cu miile în Statele Unite, toleraţi să-şi facă mendrele pe spinarea bieţilor pacienţi.

Taylor, şeful meu, întrebă cum se numeşte acel pretins medic. Cînd îi află numele, adică Gibson, precum şi adresa, constată că aveam de-a face cu o veche cunoştinţă. Eu însumi îl supravegheasem multă vreme pentru o altă afacere necurată. Posedam şi o fotografie a lui.

O ţineam în sertar şi cînd i-o arătai bancherului Ohlert, acesta recunoscu imediat pe dubiosul prieten şi medic al fiului său.

Acest Gibson era un escroc de primă clasă, care hoinărise mult timp prin Statele Unite şi prin Mexic, atribuindu-şi tot felul de titluri şi profesiuni. Bancherul, vizitînd-o în ajun pe gazda escrocului, află că acesta plătise tot ce-i datora şi plecase nu se ştie unde. William, fiul bancherului, luase cu sine o sumă apreciabilă de bani şi totuşi, chiar astăzi, tatăl său primi din partea unei bănci din Cincinnati, cu care întreţinea strînse legături de afaceri, o telegramă prin care era anunţat că William ridicase de la bancă cinci mii de dolari şi plecase mai departe, la Louisville, ca să-şi aducă de acolo logodnica. Afirmaţia din urmă era, desigur, mincinoasă.

Existau toate motivele să se presupună că falsul medic îşi răpise "pacientul" pentru a intra în posesia unor mari sume de bani. William cunoştea personal pe cei mai de seamă bancheri şi putea obţine de la ei orice sumă ar fi cerut. Era, deci, neapărat necesar ca escrocul să fie prins, iar bolnavul readus acasă.

Cazul mi-a fost încredinţat mie. Mă înarmai cu împuternicirile şi instrucţiunile de rigoare, precum şi cu o fotografie a lui William Ohlert şi mă îmbarcai pe un vapor, mai întîi spre Cincinnati. Cum Gibson mă ştia la faţă, îmi luai şi recuzita necesară pentru cazul că ar fi fost nevoie să mă deghizez. La Cincinnati îi făcui o vizită bancherului cu pricina, care mă informă că Gibson se găsea într-adevăr în tovărăşia lui William Ohlert. Ajungînd apoi la Louisville, aflai că cei în cauză îşi luaseră bilete pentru Saint Louis. Mă dusei, fireşte, într-acolo, dar abia după multe şi neslăbite cercetări dădui de urma lor. De mare folos mi-a fost şi de astă dată bătrînul mister Henry; cred că nu mai e nevoie să spun că l-am vizitat în atelierul său. Omul se arătă foarte surprins de faptul că devenisem detectiv, mă compătimi din toată inima pentru pierderea suferită de pe urma naufragiului şi, la despărţire, îmi ceru să-i făgăduiesc că, după ce-mi voi fi îndeplinit misiunea în curs, voi renunţa la slujbă şi mă voi întoarce în Vestul sălbatic. Urma să experimentez acolo noua lui armă cu repetiţie, iar pînă atunci dînsul avea să-mi ţină în păstrare doborîtorul de urşi.

William şi Gibson plecaseră cu vaporul pe Mississippi spre New Orleans şi trebuia să mă iau după ei. Ohlert-senior îmi dăduse o listă a tuturor băncilor cu care lucra. La Louisville şi la Saint Louis, informîndu-mă la băncile indicate pe listă, aflasem ci William trecuse pe acolo şi ridicase diverse sume de bani. Acelaşi lucru îl făcuse şi la doi prieteni de afaceri din New Orleans. Pe ceilalţi i-am prevenit şi i-am rugat să mă anunţe de urgenţă în cazul că se va prezenta la ghişeele lor.

Asta e tot ce descoperisem şi mă găseam acum în mijlocul puhoiului de oameni care inundau străzile oraşului. Evident că sesizasem şi poliţia despre cazul ce mă interesa şi nu mai aveam altceva de făcut decît să aştept rezultatul cercetărilor. Pentru a nu sta degeaba, hoinăream prin mulţime, scrutînd cu atenţie trecătorii. Poate că o întîmplare fericită mi-ar fi putut veni în ajutor.

New Orleans are un aspect hotărît sudic, mai ales în vechile cartiere. Dai de uliţe strîmte şi murdare, de case învelite cu iederă şi prevăzute cu balcoane. Acolo se retrage un anume fel de viaţă care se teme de lumina zilei. Întîlneşti oameni cu tenurile cele mai diferite, de la galbenul-palid, bolnăvicios, pînă la tuciuriul cel mai întunecat al negrilor. Flaşnetari, cîntăreţi vocali ambulanţi şi chitarişti îţi împuie urechile cu producţiile lor artistice. Bărbaţii strigă, femeile ţipă.

Aci un matroz înfuriat îl trage pe un chinez de smocul din creştet, în timp ce acesta înjură de mama focului; dincolo se încaieră doi negri spre hazul privitorilor adunaţi în jur. Pe la fiecare colţ de stradă hamalul dă nas în nas cu alt hamal, îşi leapădă amîndoi poverile şi se iau la bătaie. Intervine un al treilea, vrea să facă pace şi încasează pînă la urmă pumnii amîndurora.

O impresie mai bună fac micile aşezări suburbane, cu case rustice, cochete, împrejmuite cu grădini curate în care cresc trandafiri, coacăze, oleandri, peri, smochini, piersici, portocali, lămîi. Acolo îşi află cetăţeanul liniştea şi tihna mult dorite după zarva ameţitoare a oraşului.

Bineînţeles că în port agitaţia e cea mai intensă. Acolo mişună vapoarele şi ambarcaţiunile de tot soiul şi de toate mărimile. Pe chei stau grămadă munţi de baloturi şi stive de butoaie printre care foiesc sute de docheri. Te-ai crede într-unul din marile tîrguri de bumbac ale Indiei răsăritene.

Rătăceam deci prin oraş cu ochii atenţi — dar zadarnic! Se făcuse amiază şi era foarte cald. Mă aflam pe larga şi frumoasa Common Street, cînd privirea îmi fu atrasă de firma unei berării germane. Un pahar de bere Pilsen nu strică pe o asemenea arşiţă, aşa că am intrat.

Cîtă trecere avea berea încă de pe atunci, se vedea din mulţimea de consumatori care umpleau localul. După multă căutare, am găsit un scaun liber, tocmai în fund, la o măsuţă cu numai două locuri, dintre care unul ocupat de un