Pe chipul străinului se aşternu un zîmbet ca de milă. Mă privi cu stăruinţă şi cu oarecare dispreţ. Apoi întrebă:

— Da' parale aveţi, master?

— Fireşte! I-am răspuns mirat.

— Înseamnă că, pe lîngă bere, puteţi plăti şi locul pe care-l ocupaţi?!

— Aşa cred.

— Well, atunci la ce bun îmi mai cereţi îngăduinţa să vă aşezaţi lîngă mine? După socotelile mele, sînteţi străin, un pripăşit prin partea: locului, aşadar un greenhorn. Să-l văd eu pe acela care mi-ar interzice; să mă aşez unde-mi place! L-aş face zob! Întinde-ţi, domnule, picioarele în voie, comandă-ţi berea şi, dacă te incomodează cineva, dă-i una după ceafă!

Mărturisesc sincer că purtarea lui mă cam intimida. Simţeam că roşesc De fapt, omul mă luase peste picior şi aveam sentimentul vag că nu ar trebui să i-o trec cu vederea, că s-ar cuveni să schiţez cît de cît un protest. De aceea, în timp ce mă aşezam, i-am răspuns:

— Aţi ghicit, sînt străin, master. Dar expresia cealaltă v-o interzic, altminteri m-aş vedea obligat să vă conving că nu sînt deloc un greenhorn. A fi vulpoi şiret nu implică şi lipsa de politeţe.;

— Pshawl făcu el indiferent. În orice caz, dumneavoastră nu-mi.

Prea faceţi impresie de vulpoi. Iar pe orgoliosul n-are rost să-l jucaţi; degeaba osteneala. N-am avut nici o intenţie rea şi, la urma urmei, mă întreb cum aţi putea să vă impuneţi faţă de mine. Old Death nu e omul care să se piardă cu firea.

Old Death! Va să zică aveam de-a face cu Old Death! Auzisem multe despre acest notoriu, ba chiar celebru westman. Despre isprăvile sale se vorbea la toate focurile de tabără dincolo de Mississippi şi numele lui pătrunsese pînă în marile oraşe din est. Dacă numai a zecea sau a douăzecea parte din cîte se povesteau despre el ar fi corespuns adevărului, încă ar fi însemnat să-ţi scoţi pălăria în faţa unui vînător şi cercetaş de asemenea anvergură. Şi-a petrecut viaţa cutreierînd Vestul în lung şi-n lat şi scăpînd teafăr din toate primejdiile. Cei mai săraci cu duhul îl credeau pur şi simplu imun la gloanţe.

Nimeni nu-i cunoştea numele adevărat. Old Death era porecla lui de westman, de războinic şi însemna "Moartea cea bătrînă". Şi-o cîştigase datorită conformaţiei sale neobişnuit de ciolănoase şi deşirate.

Avîndu-l acum în faţa mea, înţelegeam de ce fusese poreclit astfel.

Era înalt, peste măsură de înalt şi trupul său încovoiat părea să nu fie decît piele şi os. Pantalonii îi fluturau largi în jurul picioroangelor. Haina de vînătoare, croită din aceeaşi piele ca şi pantalonii, se închircise cu timpul în aşa hal, încît mînecile abia îi ajungeau la jumătatea braţelor, dure, descărnate, scheletice.

Sus, din gulerul cămăşii, răsărea un gît interminabil, ca de mort, pe care mărul lui Adam atîrna ca într-un săculeţ. Şi apoi, capul! Nici cinci grame de carne pe el; ochii pierduţi adînc în orbite, iar ţeasta fără un fir de păr. Obrajii cumplit de uscaţi, fălcile puternice, pomeţii proeminenţi, nasul flasc şi teşit, cu nările mari în vînt — leit hîrcă de care să fugi îngrozit, dacă îţi iese cumva în drum. Capul acesta avea asupră-mi şi un efect olfactiv: îmi părea că simt duhorile descompunerii, mirosul de acid sulfuric şi de amoniac. Să-ţi piară, zău, orice poftă de mîncare şi băutură...

Picioroangele şi le purta în nişte teci, un fel de cizme din piele de cal, croite dintr-o singură bucată. La călcîie — o pereche de pinteni uriaşi, avînd drept rotile două monede mexicane de argint.

Jos, lîngă măsuţă, zăcea un harnaşament complet de călărie, adică şaua cu toate dichisurile ei, de care omul îşi rezemase una din acele vechi flinte de Kentucky, lungi cît toate zilele şi astăzi rar întîlnite.

Restul armamentului consta dintr-un cuţit "Bowie" şi două pistoale ale căror plasele ieşeau la iveală dintr-un fel de brîu garnisit cu o mulţime de scalpuri cît o palmă de mari fiecare. Cum scalpurile nu proveneau de la albi, era de presupus că posesorul lor jupuise, după obiceiul locului, ţestele indienilor înfrînţi de el.

Berarul îmi aduse comanda. Cînd să duc paharul la gură, Old Death mă opri cu un gest poruncitor şi zise:

— Stai, nu te grăbi, boy! Mai întîi, să ciocnim. După cîte ştiu, cam aşa se obişnuieşte pe la dumneavoastră.

— Aveţi dreptate, însă numai între prieteni, i-am răspuns, şovăind să-i urmez invitaţia.

— Ia nu mai faceţi nazuri! Stăm aici unul lîngă altul şi n-avem nici un motiv, ba nici nu ne trece prin gînd să ne apucăm reciproc de beregată. Haide, să ciocnim! Nu sînt spion, nici hingher; puteţi şedea liniştit un sfert de oră în tovărăşia mea.

Vorbele acestea sunau cu totul altfel. Ciocnirăm deci paharele, apoi rostii, la rîndul meu:

— Ştiu prea bine, sir, cu ce fel de ins am de-a face. Dacă sînteţi într-adevăr Old Death, nu mi-e teamă că m-aş afla într-o companie neplăcută.

— Mă cunoaşteţi, va să zică? Păi, atunci să nu mai vorbim de mine, ci de dumneavoastră! Ce gînd v-a îndemnat spre Statele Unite?

— Acelaşi care-i îndeamnă şi pe alţii: am venit în căutarea norocului.

— Cred! Dincolo, în bătrîna Europă, oamenii îşi închipuie că aici n-ai decît să-ţi căşti buzunarul ca să-l umpli cu dolari. Cum se pricopseşte vreunul, gata, toate ziarele tabără pe el. Dar despre miile de oameni care sînt traşi la fund şi dispar în valurile vieţii nimeni nu suflă o vorbă. Ei, v-aţi găsit norocul, i-aţi dat barem de urmă?

— Mă aflu, oarecum, în cea de-a doua ipostază.

— Atunci fiţi atent, nu cumva să-l pierdeţi din ochi! Eu ştiu din proprie experienţă cît de greu e să te ţii după el. Poate aţi auzit că sînt un scout, cercetaş de profesie, călăuză. Nici un westman nu se poate măsura cu mine. Şi, totuşi, degeaba m-am zbătut şi am alergat după noroc. De sute de ori mi s-a părut că, uite, întind numai mîna şi-l apuc; dar de fiecare dată s-a năruit totul ca un castel de nisip, ca o himeră.

Vorbise pe un ton sumbru