ale maselor excitate. Am simplifica excesiv, la rândul nostru, dacă am susține că respectiva familie de spirite e compusă din apărătorii (religioși sau agnostici) ai libertății personale, amenințată de dictaturi colectiviste sau rasiste. Orwell și prietenii săi nedeclarați erau victimele nevrozate ale unor transformări tehnologice neîntrerupte și nu mai puteau reacționa cu entuziasm futuristic față de progresul continuu, căci tocmai supraviețuiseră Primului Război Mondial și se pregăteau, intuitiv, de repetarea lui la o scară încă și mai terifiantă. Ei trăiau într-un timp ce cuprindea radioul, cinematografia în plină expansiune, afișul de propagandă, ritualurile pe marile stadioane (estetizate în maniera unei Leni Riefenstahl), ziarele – cu puterea lor de cristalizare a unor mituri și de contestare a oricăror conveniențe burgheze... Generația aceea (să-i spunem interbelică) a cunoscut hiperinflația, călătoria cu avionul, criza economică, prăbușirile bursiere și mai ales complexitatea exponențială a pieței ideilor, cu prea multe manifeste, curente, secte, grupări mesianice, revoluționare, anarhiste, experimentaliste, utopice. Pe scurt, s-au trezit nu atât între democrație și totalitarism, cât în ochiul ciclonului, trăind nemijlocit marea criză a spiritului european, cu toate convulsiile, erupțiile, rupturile și transele sale negative.

Nu ne miră obsesia acestor dezvrăjiți ai utopiei pentru statutul epistemic și politic al adevărului, frica lor față de „ministerele” care i-ar putea fi sau i-au fost deja „alocate”. Omul tradițional se consola cu teoria scolastică despre „dublul adevăr”: unul natural și rațional (bazat pe adecvarea dintre judecata logică, percepția senzorială și datele empirice ale „realității”) și unul supranatural și revelat, care presupune, prin Iisus Hristos, chiar Întruparea Adevărului. În prudenta christianitas prerevoluționară, Adevărul era cineva, nu ceva. Regele monarhiei de drept divin locuia două trupuri complementare, tot așa cum dublul adevăr se armoniza in aeternum, căci ordinea terestră nu face decât să reflecte, anticipând, Cetatea lui Dumnezeu. Știm că Modernitatea, declinată între Reforma protestantă (care exclude medierile sacerdotale și privatizează relația cu Dumnezeu) și Umanismul renascentist (dezvoltat în cadrele cosmologice ale fizicii copernicane), profilează treptat ethosul „omului nou”, sfâșiat de incertitudini anxioase, de curaj agresiv și vizionarism istoric sau, mai târziu, de furori demiurgice, menite să corecteze ideologic şi științific „deficiențele” Creației. Crezul niceo-constantinopolitan – care exalta un Dumnezeu adevărat și un Om adevărat reuniți în persoana unui Mântuitor – lasă acum loc unei religii a îndoielii, bazată pe morala subversivă a suspiciunii și resentimentului generalizat. Adevărul devine atunci însuși dreptul de a ridica problema lui deschis-insolubilă. După momentul ei kierkagaardian sau schopenhauerian, Europa spirituală se înstrăinează prin curente politice salvaționiste, bazate pe supunerea capitalistă a Naturii și integrarea individului în providența Statului național. Iată (pentru a rezuma o dinamică foarte complexă) sursele care au constituit materia primă a dezbaterii despre adevăr în generația lui Orwell. El însuși, ca participant la războiul civil din Spania (unde fusese cooptat într-o brigadă troțkistă), a constatat pe teren contrastul tragic dintre temele propagandei bolșevice și barbaria ei imediată. Mai mult, revenit în Anglia, s-a trezit cenzurat chiar în mediile publicistice de stânga, pe care le frecventa din idealism justițiar. Chaplin și Aldous Huxley au demistificat condiția proletară a mașinismului alienant, denunțând corporatismul fascist și eugenia nazismului; sarcina lor a fost mai ușoară, căci național-socialismul și mitologia Reichului s-au consumat rapid, fiind judecate la Nürnberg și lăsând loc democrațiilor din lumea postbelică, remodelată după exigențele liberale ale unei pax americana. Dezvrăjiții utopiei comuniste au avut mult mai mult de luptat cu ipocrizia lucrativă, infirmitatea morală și ticăloșia unor complicități tenace, plătite și dirijate de la Moscova, pe toată durata postbelică. Mulți istorici și filosofi ai istoriei sau politologi au mers pe linia lui Hannah Arendt, însă reziliența acestei „minciuni mari cât secolul” s-a dovedit implacabilă, dacă ne gândim că, deunăzi, însuși președintele Comisiei Europene dezvelea, la Trier, o statuie a lui Karl Marx. Stalinismul e și azi sanctuarizat (cel puțin în Rusia) sub pretextul că URSS a luptat alături de Aliați împotriva lui Hitler. Mumia lui Lenin a rămas în mausoleul ei de granit din Piața Roșie, iar neomarxismul cultural, insidios vehiculat prin terorismul intelectual al corectitudinii politice, consolidează tandemul poststructuralist dintre relativismul moral și hedonismul agnostic al veacului XXI. La ministerul postmodern al Adevărului, luminile nu se sting niciodată. Metoda de lucru e neschimbată: rescrierea permanentă a Trecutului. Iată de ce alarma parabolică montată de inteligența lui Orwell continuă să răsune, dar mai e cineva dispus să o audă? Tocmai pentru a răspunde pozitiv la o asemenea deloc retorică întrebare, se cuvine să salutăm apariția prezentului volum.

Cartea pe care o veți citi e compusă din fragmente literare și piese jurnalistice, scrise la cald, sub temerea că „istoria s-a oprit în 1936” (după cum îi spusese Orwell lui Arthur Koestler) și că urmează o negură totalitară globală, care va generaliza dogmatismul fanatic, va manufactura narațiuni unice, suprimând libertățile civice și, finalmente, civilizația burgheză, cu toate inegalitățile ei acceptabile și frivolitățile sale nepăsătoare. Autorul nostru surprinde exact momentul când puterea nu se mai mulțumește cu minciuna, ci își propune să impună un adevăr unic, obligatoriu și exasperant. Reflecțiile întrețesute aici nu constituie un tratat filosofic despre natura Adevărului, ci o suită de imagini fotografice, pe care un reporter de război aruncat în acțiune le fixează pe ecranul celor mai sumbre spaime colective. George Orwell e un lucid fără cinism, un candid tămăduit de himere, dar mai ales un martor incomod pentru toate taberele prinse în conflict. Vedem în tonul său apocaliptic aporia tragică a umanității anilor ’30-’40, captivă între ciocanul stalinist și nicovala walhallică a nazismului, între agonia imperialismului britanic și explozia americană a mass-mediei, ca forță teluric-manipulatorie (se dovedește relevant, în acest registru, articolul despre farsa radiofonică organizată de Orson Welles cu privire la o ipotetică invazie extraterestră a Statelor Unite). Din perspectiva lui Orwell, nenorocirea propriei epoci nu consta doar în sarabanda ucigașă a conflagrației mondiale, ci în faptul că nu mai exista o parte bună a baricadei: el simte că echivocul constitutiv al Timpurilor Moderne a distrus apetitul pentru distincții etice, deodată cu însăși posibilitatea de a le propune. „Toată lumea” – notează autorul nostru – „consideră că atrocitățile dușmanului sunt reale