și nimeni nu le crede pe cele comise de propria tabără, fără măcar să-și bată capul să examineze dovezile”. În acele decenii infernale, toate ideologiile și puterile politice angajate în coliziunea militară susțineau că reprezintă formula izbăvitoare...

Am citit prefața lui Alan Johnson din ediția engleză a opusului nostru, care evocă insistent „actualitatea” lui George Orwell. Într-adevăr, el a reușit să anticipeze lumea Războiului Rece (cu accent pe hidoșenia gulagului comunist), dar continuă să aibă dreptate și în decorul secolului XXI, definit prin delirul știrilor false și instalarea în așa-numitul post-adevăr. Recenta polarizare isterică între „progresiști” și „conservatori”, care a distrus virtutea moderației și, odată cu ea, bazele unui consens favorabil binelui comun, perpetuează într-o versiune bufă – momentan nesângeroasă, căci sardonică și „virtuală” – descentrarea specifică epocii interbelice. Pentru prima dată, ceea ce Chantal Delsol numea „istoria vectorializată” (prin civilizația evanghelică a iubirii) se reproduce pe sine, sisific, generând o de-realizare de vicioasă circularitate. Fără să ofere vreun panaceu, atitudinea lui George Orwell făgăduiește celor gata să o adopte ca tipar investigativ un licăr de bun simț și o consolatoare încredere în supraviețuirea rațiunii umane dincolo de copleșitoarele sale rătăciri.

Teodor Baconschi

 

„Adevărul despre englezi şi Imperiul lor”

Din Zile birmaneze* (1934)

[Flory] îşi sărbătorise cei douăzeci şi şapte de ani în spital, acoperit din cap până-n picioare de nişte bube hidoase numite bube-de-noroi, dar care erau, probabil, provocate de whisky şi mâncare proastă. Îi lăsaseră pe piele nişte urme minuscule, ca nişte ciupituri de vărsat ce nu dispăruseră timp de doi ani. Începuse brusc să arate şi să se simtă mult mai bătrân. Tinereţea lui luase sfârşit. Opt ani de viaţă în Orient, febra, singurătatea şi perioadele intermitente de băutură îşi puseseră amprenta pe el.

De atunci, fiecare an era şi mai singur şi mai amar decât cel dinainte. Acum centrul tuturor gândurilor lui, ceea ce otrăvea totul, era ura tot mai amară împotriva atmosferei imperialiste în care trăia. Căci pe măsură ce gândirea i se dezvolta – nu poţi împiedica această dezvoltare a minţii şi una din tragediile semidocţilor e că se dezvoltă târziu, când sunt deja dedaţi unui mod de viaţă greşit – înţelegea adevărul despre englezi şi Imperiul lor. Imperiul Indian era o tiranie – acceptată de bunăvoie, fără îndoială, dar o tiranie, având ca scop final jaful. Cât despre englezii din Orient, sahiblog, Flory ajunsese să-i urască atât de mult după ce trăise în societatea lor, încât era incapabil să fie cinstit cu ei. Căci la urma urmei, sărmanii de ei, nu erau mai răi ca alţii. Nu duceau deloc o viaţă de invidiat; nu-i o afacere prea grozavă să-ţi petreci treizeci de ani prost plătit într-o ţară străină şi apoi să te întorci acasă cu ficatul distrus şi fundul ca un ananas de atâta stat pe scaune împletite din trestie şi să-i plictiseşti pe toţi pe la cine ştie ce club de mâna a doua. Pe de altă parte, aceşti sahiblog nu trebuiau idealizaţi. Persista ideea că cei aflaţi în „avanposturile Imperiului” sunt cel puţin capabili şi harnici. E o iluzie. Exceptând serviciile ştiinţifice – Departamentul forestier, Departamentul lucrărilor publice şi altele de acest fel –, nu-i nevoie ca funcţionarii britanici din India să-şi execute îndatoririle cu competenţă. Sunt puţini cei care lucrează cu râvna şi inteligenţa de care dă dovadă un diriginte de poştă dintr-un oraş de provincie din Anglia. Adevărata activitate administrativă este îndeplinită mai ales de către subordonaţii autohtoni; iar adevărata coloană vertebrală a tiraniei nu o constituie funcţionarii oficiali, ci Armata. Datorită armatei, funcţionarii şi oamenii de afaceri pot jefui în relativă siguranţă, chiar dacă sunt nişte neghiobi. Şi cei mai mulţi chiar sunt neghiobi. Un popor modest, obtuz, ce îşi cultivă şi-şi întăreşte obtuzitatea în spatele unui sfert de milion de baionete.

E o lume sufocantă şi ridicolă. O lume în care orice cuvânt şi orice gând sunt cenzurate. În Anglia e greu chiar şi să-ţi imaginezi o astfel de atmosferă. În Anglia orice om este liber; ne vindem sufletul în public şi ni-l răscumpărăm în particular, printre prieteni. Dar până şi prietenia cu greu poate exista când orice alb este un dinte la roţile tiraniei. Libertatea de expresie este de neimaginat. Toate celelalte libertăţi sunt permise. Eşti liber să fii beţiv, trântor, laş, lasciv, eşti liber să muşti pe la spate; dar nu eşti liber să gândeşti cu propria-ţi minte. Părerea asupra oricărui lucru presupus a avea o oarecare importanţă îţi este dictată de codul pentru pukka sahib.

În cele din urmă, taina revoltei tale te otrăveşte asemenea unei boli ascunse. Întreaga viaţă este o viaţă de minciuni. Ani în şir stai în mici cluburi bântuite de fantoma lui Kipling, cu paharul de whisky în dreapta şi Pink’un în stânga, ascultând şi aprobând zelos în timp ce colonelul Bodger îşi dezvoltă teoria despre cum ar trebui fierţi în ulei aceşti blestemaţi de naţionalişti. Asculţi cum prietenii tăi orientali sunt numiţi „mici babu inferiori şi soioşi”, iar tu recunoşti, îndatoritor, că sunt nişte mici babu inferiori şi soioşi. Vezi cum nişte ţânci ce tocmai au terminat şcoala trag şuturi unor servitori cu părul cărunt. Şi vine timpul când arzi de ura pentru propriii tăi compatrioţi, când tânjeşti după o revoltă a băştinaşilor care să le înece Imperiul în sânge. Şi în toate astea nu-i nimic onorabil şi cu greu găseşti măcar un pic de sinceritate. Căci, au fond, ce îţi pasă dacă Imperiul Indian este o tiranie, dacă indienii sunt brutalizaţi şi exploataţi? Îţi pasă numai pentru că ţi se refuză ţie libertatea de a vorbi. Eşti o creaţie a tiraniei, un pukka sahib, înlănţuit mai puternic decât un călugăr ori un sălbatic printr-un sistem de tabuuri