ce nu poate fi sfărâmat.

 

* Traducere și note de Gabriela Abăluță, Editura Polirom, Iași, 2013, pp. 68-70 (n. ed.).

 

„În Anglia recunoaştem placid că suntem prădaţi pentru a ţine jumătate de milion de leneşi buni de nimic în lux, dar am lupta până la ultimul om ca să nu fim conduşi de chinezi”

Din Drumul către Wigan Pier* (1937)

Am lucrat în Poliţia Indiană timp de cinci ani şi când am ajuns la finalul acestei perioade uram deja imperialismul în slujba căruia eram cu o încrâncenare pe care probabil că nici nu pot s-o explic. […] De la cele mai neaşteptate persoane, de la nemernicii bătrâni, marinaţi în gin şi aflaţi în funcţii guvernamentale înalte, am auzit uneori afirmaţii de genul: „Bineînţeles că n-avem nici un drept în ţara asta blestemată. Numai că dacă tot suntem aici, pentru numele lui Dumnezeu, hai să rămânem”. Adevărul este că în adâncul sufletului nici un om modern nu crede că e corect să invadezi o ţară străină şi să îi supui populaţia cu forţa. Opresiunea străină este un rău mult mai evident şi mai uşor de înţeles decât opresiunea economică. Astfel, în Anglia recunoaştem placid că suntem prădaţi pentru a ţine jumătate de milion de leneşi buni de nimic în lux, dar am lupta până la ultimul om ca să nu fim conduşi de chinezi. La fel, cei care trăiesc fără nici cel mai mic scrupul din dividende nemuncite înţeleg destul de bine că nu e corect să te duci să guvernezi o ţară străină în care nu eşti dorit. Rezultatul este că fiecare anglo-indian este bântuit de un sentiment de vinovăţie pe care de obicei îl ascunde cât poate de bine, pentru că nu există libertate de expresie, iar dacă este auzit făcând o remarcă critică, cariera îi poate fi periclitată. Peste tot în India există englezi care detestă în secret sistemul din care fac parte şi doar ocazional, atunci când sunt destul de siguri că se găsesc într-o tovărăşie potrivită, amărăciunea lor ascunsă dă pe dinafară. Îmi aduc aminte de o noapte petrecută în tren cu un bărbat care lucra în Serviciul Educaţional, un străin al cărui nume nu l-am aflat niciodată. Era prea cald ca să dormim şi ne-am petrecut noaptea stând de vorbă. După o jumătate de oră de interogaţii precaute, fiecare dintre noi a decis că celălalt era „curat” şi apoi, ore în şir, în timp ce trenul înainta zgâlţâindu-se prin noaptea neagră ca tăciunele, am stat în capul oaselor în paturile noastre, cu sticla de bere la îndemână, şi am blestemat Imperiul Britanic – l-am blestemat din interior, într-un mod inteligent şi intim. Ne-a făcut bine amândurora. Dar vorbiserăm lucruri interzise şi în lumina deznădăjduită a dimineţii, când trenul a intrat târându-se în Mandalay, ne-am despărţit la fel de vinovaţi precum un cuplu adulterin.

 

* Traducere și note de Lavinia Braniște, Editura Polirom, Iași, 2019, pp. 187-189 (n. ed.).

 

„Haideți să ne strângem și să urâm împreună”

Din O gură de aer* (iunie 1939)

Hilda a spus că se duce la întrunirea Clubului Cărții de Stânga. Se pare că venea un tip din Londra ca să țină o conferință, deși se înțelege de la sine că Hilda nu știa despre ce va vorbi. I-am spus că merg și eu cu ea. De obicei nu sunt mare pasionat de conferințe, dar viziunile războiului pe care le avusesem în dimineața aceea, începând cu bombardierul care zbura pe deasupra trenului, îmi dăduseră o dispoziție meditativă. După cearta obișnuită, am dus copiii la culcare mai devreme și am plecat ca să ajungem la timp la conferință, care era anunțată pentru ora opt.

Era o seară cețoasă, iar sala era rece și nu prea bine luminată. E o sală mică de lemn, cu acoperiș de tablă, proprietatea pe care o poți închiria cu zece șilingi a nu știu cărei secte protestante. Se adunase publicul obișnuit de cincisprezece sau șaisprezece oameni. În fața podiumului era o pancartă care anunța că tema conferinței este „Amenințarea fascismului”. […]

La început nu am ascultat prea atent. Conferențiarul era un tip micuț, cu aspect destul de amenințător, dar un bun vorbitor. Față albă, gură foarte mobilă și vocea mai degrabă stridentă pe care le-o dă vorbitul permanent. Desigur că se lua de Hitler și de nazism. Nu eram prea interesat să ascult ce spunea – aveam aceleași lucruri în News Chronicle în fiecare zi –, însă vocea lui ajungea la mine ca un fel de bâzâit, iar din când în când o expresie ieșea în evidență și îmi atrăgea atenția.

„Atrocități bestiale. ... Oribile izbucniri de sadism. ... Bastoane