Cărți «Despre adevar carti povesti pentru copii PDF 📖». Rezumatul cărții:
Cunoașteți discursul. Tipii aceștia pot să ți-l toarne o oră întreagă. Exact ca un gramofon. Pui brațul, apeși butonul și începe. Democrație, fascism, democrație. Dar într-un fel mă interesa să-l privesc. Un om micuț, destul de amenințător, cu fața albă și chelie, care stă pe scenă lătrând lozinci. Ce face el de fapt? Stârnește ura, într-un mod destul de deliberat și de deschis. Face tot ce poate el ca să te determine să urăști niște străini numiți fasciști. E ceva ciudat, m-am gândit eu, să fii cunoscut ca „domnul Cutare, bine-cunoscutul antifascist”. O ocupație ciudată, antifascismul. Presupun că tipul ăsta își câștigă existența scriind cărți împotriva lui Hitler. Dar ce a făcut înainte să apară Hitler? Şi ce o să facă după ce o să dispară Hitler? Aceeași întrebare se aplică, desigur, și doctorilor, detectivilor și deratizatorilor. Dar vocea aceea stridentă continua la nesfârșit, iar eu mi-am dat seama de un alt lucru uimitor. Vorbește serios. Nu se preface – simte fiecare cuvânt pe care îl spune. Încearcă să provoace ură în public, dar asta e nimic în comparație cu ura pe care o simte el însuși. Fiecare lozincă e adevăr biblic pentru el. […]
Nu mai auzeam cuvintele. Dar există mai multe moduri de a asculta. Am închis ochii pentru o clipă. Efectul a fost curios. Părea că-l văd mult mai bine pe tip decât îl aud.
Era o voce care suna ca și cum ar fi putut continua două săptămâni fără să se oprească. E ceva cu adevărat înspăimântător ca un fel de flașnetă umană să latre propagandă la tine cu ora. Același lucru la nesfârșit. Ură, ură, ură. Haideți să ne strângem și să urâm împreună. La nesfârșit. Îți dă senzația că ți-a pătruns în craniu ceva ce îți ciocăne creierul. Dar pentru o clipă, cu ochii închiși, am reușit să întorc situația în favoarea mea. Am intrat eu în craniul lui. Era o senzație bizară. Cam o secundă am fost în interiorul său, s-ar putea spune aproape că eram el. În orice caz, am simțit ceea ce simțea el.
Am avut și eu viziunea lui și nu era deloc genul de viziune despre care poți vorbi. Ceea ce spune el e doar că Hitler ne-a pus gând rău și că trebuie să ne unim cu toții și să îl urâm împreună. Dar nu intră în detalii. Lasă totul la un nivel respectabil. Însă ce vede el e foarte diferit. E o imagine cu el însuși zdrobind fețe de oameni cu o cheie franceză. Fețe de fasciști, bineînțeles. Știu că asta vedea el. Zbang! Drept în mijloc! Oasele cedează, ca o coajă de ou, și ceea ce cu o clipă în urmă era o față acum e doar o mare picătură de gem de căpșuni. Zbang! Încă o dată! Asta e în mintea lui, ziua și noaptea, și cu cât se gândește mai mult la asta, cu atât mai mult îi place. Şi totul e în regulă, pentru că fețele zdrobite aparțin fasciștilor. Poți auzi toate aceste lucruri în tonul vocii lui.
Dar de ce? Cea mai probabilă explicație: e speriat. Fiecare persoană din ziua de azi care gândește e încremenită de frică. El e doar un individ care are suficientă putere de previziune ca să fie puțin mai speriat decât ceilalți. Hitler ne-a pus gând rău! Repede! Haideți să luăm o cheie franceză și să ne adunăm, și poate că dacă zdrobim suficient de multe fețe nu ni le vor zdrobi ei pe ale noastre. Înhăitați-vă, alegeți-vă un Lider. Hitler e negru și Stalin e alb. Dar e foarte posibil să fie invers, pentru că în mintea acestui tip micuț atât Hitler, cât și Stalin sunt la fel. Amândoi vor chei franceze și fețe zdrobite.
Războiul! Am început să mă gândesc din nou la el. Va veni în curând, asta e sigur. Dar cui îi e frică de război? Cu alte cuvinte, cui îi e frică de bombe și de mitraliere? „Ție”, spuneți voi. Da, mi-e frică, ca tuturor celorlalți care le-au văzut vreodată. Dar nu războiul e important, ci ce vine după el. Lumea în care ne vom scufunda, acea lume a urii, a lozincilor. Cămășile colorate, sârma ghimpată, bastoanele de cauciuc. Celulele secrete în care curentul electric arde zi și noapte, iar în timp ce dormi ești supravegheat de detectivi. Procesiunile și afișele cu fețe enorme și mulțimile de un milion de oameni, toți ovaționând Liderul până când se asurzesc singuri și încep să creadă că îl adoră cu adevărat, iar în tot acest timp, în sinea lor, îl urăsc atât de mult încât le vine să verse. Toate acestea se vor întâmpla. Sau nu? În unele zile știu că e imposibil, în altele știu că e inevitabil. În orice caz, în seara aceea știam că asta urma să se întâmple. Era în sunetul vocii micului conferențiar.
* Traducere și note de Ciprian Șiulea, Editura Polirom, Iași, 2010, pp. 171, 173-174, 176-178 (n. ed.).
„Este istorie de calitate, deși mediocră ca ficțiune”
Dintr-o recenzie la World’s End de Upton Sinclair
