Până acum încă nu am reușit să decid dacă domnul Upton Sinclair este un romancier foarte bun sau unul foarte slab. De vreme ce continui să-l citesc de ani și ani, chestiunea ar părea că s-a clarificat de la sine, dacă aș putea spune că romanele lui mi-au plăcut cam tot atât cât și altele. Dar, până la urmă, ce este un roman? Simplul fapt că Tom Jones, Fii și îndrăgostiți, Domnii preferă blondele și Tarzan din neamul maimuțelor sunt catalogate drept romane e suficient pentru a demonstra cât de ambiguă este această categorie.

Cărțile domnului Sinclair, incluse și ele în categoria romanelor, sunt de fapt niște opuscule, un soi de adaptare socialistă a cărticelei religioase de pe vremuri în care tânărul aflat pe calea pierzaniei ascultă o predică nemaipomenită, apoi nu se mai atinge de nici un lucru care e mai vicios decât cacaua. Ceea ce conferea acestor lucruri forța literară pe care o aveau adesea era faptul că autorii lor credeau în ele; în nici un caz că ar fi demonstrat că știu pe ce lume trăiesc sau că se pricep la oameni. Cam la fel stă treaba și cu domnul Sinclair. El știe, la fel ca profeții evrei, că răul este omniprezent în lume, iar profunzimea sentimentului său dă naștere unei serii de predici formidabile care au probabil mai degrabă de pierdut decât de câștigat din faptul că sunt spuse sub formă de poveste.

Din când în când a mai scris și niște „proteste” contra presei, a comerțului cu cărbuni, cu carne, cu petrol și nu mai știu ce. De data asta, în World’s End (Sfârșitul lumii), este vorba despre traficul cu arme. Dacă știi că eroul, Lanny Budd, este un tânăr american talentat și inimos care a fost crescut în sânul celei mai educate societăți europene pe banii câștigați de tatăl său din prospera lui afacere cu mitraliere, grenade de mână și alte instrumente de ucis, atunci cunoști povestea, mai mult sau mai puțin. Căci aici, ca în toate cărțile domnului Sinclair, nu există propriu-zis nici o intrigă, ci doar prezentarea unei teme sociale și povestea conștientizării ei tot mai accentuate de către un individ, îndreptându-se către socialism undeva prin ultimul capitol.

Totuși, domnul Sinclair excelează în prezentarea faptelor. Probabil că el a dat în vileag mai multe inechități decât orice alt scriitor din epoca noastră și puteți fi siguri că de fiecare dată nu vă spune nimic mai mult decât adevărul – ba chiar mai puțin. Nu am nici o îndoială că descrierile detaliate ale nerușinatei propagande conștiente, perfide și cinice în favoarea războiului pe care o fac sir Basil Zaharoff și alții (căci în carte apar și personaje reale) prezente aici sunt cât se poate de exacte. Nimeni nu a câștigat niciodată vreun proces în care domnul Sinclair să fi fost acuzat de defăimare – ceea ce, când te gândești la acuzațiile pe care le-a formulat, îți spune ceva despre societatea de astăzi.

Dacă acuzațiile sale la adresa capitalismului au impresionat vreodată pe cineva în afară de cei deja convinși este cu totul altă poveste. Cea mai bună carte a sa, The Jungle (Jungla), una dintre primele pe care le-a scris și un expozeu teribil al condițiilor de muncă din abatoarele din Chicago, a fost cu adevărat impresionantă, măcar pentru faptul că soarta unor țărani săraci din Europa, ademeniți să vină în America pentru a fi siliți să muncească până la epuizare ca niște sclavi în fabrici, era în sine demnă de milă. Însă doar una dintre dezvăluirile făcute în această carte chiar a produs un efect în percepția publicului – că în abatoare condițiile erau mizerabile și că adesea se punea în vânzare carne infectată. Suferințele muncitorilor au rămas nebăgate în seamă. „Eu intenționasem să ajung la inima publicului”, a scris Upton Sinclair mai târziu, „dar l-am nimerit în stomac”. Mă îndoiesc că va mai nimeri altă parte anatomică a publicului cu Sfârșitul lumii, ce tratează o etapă a societății care acum este depășită. Însă consemnează niște ticăloșii interesante. Este istorie de calitate, deși mediocră ca ficțiune.

Recenzie la The Invasion from Mars de Hadley Cantril The New Statesman and Nation, 26 octombrie 1940

În urmă cu aproape doi ani, domnul Orson Welles a regizat la Columbia Broadcasting System din New York o piesă de teatru radiofonic bazată pe romanul fantastic Războiul lumilor de H.G. Wells. Emisiunea nu a fost concepută ca o farsă, însă a avut un rezultat uluitor și neprevăzut. Mii de oameni au luat-o drept știre și chiar au crezut timp de câteva ore că marțienii invadaseră America și cutreierau țara pe picioroange de oțel înalte de 30 de metri, masacrând totul în cale cu razele lor de foc. Unii ascultători s-au panicat atât de tare, încât s-au urcat în mașini și au spălat putina. Desigur, nu există cifre exacte, însă cei care au compilat acest studiu (realizat de unul dintre departamentele de cercetare de la Princeton) au motive să creadă că aproximativ șase milioane de oameni au ascultat emisiunea și că peste un milion au fost mai mult sau mai puțin atinși de panică.

La vremea respectivă povestea asta a stârnit râsul pretutindeni în lume și s-a tot vorbit despre cât de creduli sunt „americanii ăștia”. Totuși, majoritatea articolelor care au apărut în străinătate erau oarecum înșelătoare. Textul adaptării lui Orson Welles este reprodus integral şi pare că, în afară de anunțul din deschidere și un fragment de dialog spre