final, întreaga piesă este prezentată sub forma unor buletine de știri, chipurile reale, precizându-se numele unor posturi radio. E o metodă destul de firească de punere în scenă a unei piese de genul acesta, dar firesc a fost și faptul că mulți oameni care au deschis întâmplător radioul după ce difuzarea ei începuse și-au închipuit că aud o știre. A fost vorba așadar despre două acte de credință separate: (i) că piesa este un buletin de știri și (ii) că un buletin de știri poate fi luat drept adevărat. Și tocmai acesta este punctul de interes al investigației.

În SUA radioul este principalul vehicul al știrilor. Sunt foarte multe posturi de radio și practic fiecare familie are un aparat de radio. Autorii fac chiar afirmația surprinzătoare că este mai uzual să ai un radio decât să citești un ziar. Așadar, pentru a transpune acest incident în Anglia, poate ar trebui să ne imaginăm că știrea despre invazia marțienilor ar apărea pe prima pagină a unuia dintre ziarele de seară. Fără îndoială că așa ceva ar face mare senzație. Se știe că de obicei ziarele nu spun adevărul, dar se știe și că nu pot spune minciuni exagerat de gogonate și oricine ar vedea în ziar niște titluri cu litere de-o șchioapă anunțând sosirea unui cilindru de pe Marte ar crede probabil ceea ce a citit, cel puțin câteva minute, cât i-ar trebui ca să verifice informația.

Cu adevărat uimitor a fost totuși faptul că atât de puțini ascultători au încercat să verifice cât de cât informațiile. Realizatorii studiului dau detalii despre 250 de persoane ce au crezut că ascultă un buletin de știri. Se pare că peste o treime nu au încercat deloc să verifice dacă este adevărat; imediat ce au auzit că vine sfârșitul lumii, au acceptat această idee automat. Vreo câțiva și-au închipuit că de fapt era vorba despre o invazie a germanilor sau a japonezilor, însă majoritatea au crezut povestea cu marțienii, inclusiv oameni ce auziseră de „invazie” doar de la vecini și chiar câțiva care știuseră de la bun început că ascultă o piesă de teatru. [...]

Studiul nu oferă o unică explicație atotcuprinzătoare care să justifice panica. Tot ce stabilește este că oamenii afectați au fost cel mai probabil săracii, cei fără prea multă școală și, mai ales, persoanele care nu aveau siguranța zilei de mâine ori erau nefericite. Legătura evidentă dintre nefericirea personală și tendința de a crede cu ușurință incredibilul este cea mai interesantă concluzie a acestui studiu. Remarci precum „Lumea este atât de dată peste cap, încât se poate întâmpla orice” sau „Atât timp cât toată lumea urma să moară era în regulă” sunt surprinzător de frecvente în răspunsurile la chestionar. Oamenii care sunt șomeri sau în pragul falimentului de zece ani pot chiar să se simtă ușurați auzind că se apropie sfârșitul civilizației. O stare de spirit similară a determinat națiuni întregi să se arunce în brațele unui Mântuitor.

 

„Una dintre cele mai facile distracții din lume este discreditarea democrației”

Din „Fascism and Democracy” The Left News, februarie 1941

Una dintre cele mai facile distracții din lume este discreditarea democrației. În această țară nu ești obligat să-ți mai bați capul cu argumentele în întregime reacționare contra exercitării puterii de către popor, dar în ultimii 20 de ani democrația „burgheză” a fost atacată mult mai subtil atât de fasciști, cât și de comuniști și este deosebit de semnificativ că acești aparenți inamici au atacat-o pe același temei. E adevărat că fasciștii, cu metodele lor de propagandă mai îndrăznețe, fac apel, când le convine, și la argumentul că democrația „îi aduce la vârf pe cei mai răi oameni”, dar în esență toți apologeții totalitarismului afirmă că democrația este o înșelătorie. Cică nu este decât o acoperire pentru guvernarea exercitată de către mici grupuri de bogătași. Această afirmație nu este cu totul falsă și cu atât mai puțin evident falsă; din contră, se pot aduce mai multe argumente în favoarea decât contra ei. Un puștan de 16 ani poate ataca democrația mult mai bine decât o poate apăra. Și nu îi poți răspunde decât dacă ești la curent cu „argumentele” antidemocratice și dispus să admiți gradul mare de adevăr pe care îl conțin.

În primul rând, contra democrației „burgheze” se invocă mereu argumentul că este negată de inegalitatea economică. La ce îi folosește așa-numita libertate politică unui om care muncește 12 ore pe zi pentru trei lire pe săptămână? O dată la cinci ani poate avea șansa să voteze cu partidul lui preferat, dar în restul timpului practic fiecare detaliu al vieții sale este dictat de angajatorul lui. Iar în practică și viața sa politică îi este dictată. Clasa avută poate să păstreze în mâinile ei toate funcțiile ministeriale și oficiale și să întoarcă sistemul electoral în favoarea sa mituindu-i pe alegători, direct sau indirect. Chiar și atunci când neșansa face să ajungă la putere un guvern ce reprezintă clasele sărace, bogații pot de obicei să-l șantajeze amenințându-l cu exportul de capital. Cel mai important, viața culturală și intelectuală a comunității – ziare, cărți, învățământ, filme, radio – este controlată aproape în întregime de bogătași care au cel mai puternic motiv să împiedice răspândirea anumitor idei. Cetățeanul unei țări democratice este „condiționat” începând din clipa în care se naște, mai puțin rigid, dar nu mai puțin eficient decât ar fi într-un stat totalitar.

Și nu există nici o certitudine că guvernarea de către o clasă privilegiată va putea fi înlăturată vreodată prin mijloace pur democratice. Teoretic, un guvern laburist ar putea să ajungă la putere cu o majoritate netă și să treacă imediat la instituirea socialismului printr-o