lege votată în Parlament. Practic, clasele avute s-ar răzvrăti, probabil cu succes, pentru că i-ar avea de partea lor pe majoritatea funcționarilor permanenți și pe oamenii-cheie din cadrul forțelor armate. Metodele democratice sunt posibile doar acolo unde există un acord pe baze destul de largi între toate partidele politice. Nu există motive întemeiate pentru a crede că se poate realiza vreodată o schimbare cu adevărat fundamentală în mod pașnic.

De asemenea, se afirmă adesea că toată fațada democrației – libertatea de expresie și de întrunire, sindicate libere și așa mai departe – trebuie să se prăbușească imediat ce clasele avute nu se mai află în poziția de a le face concesii angajaților lor. Se spune că „libertatea” politică nu e decât o mită, un substitut pașnic al Gestapoului. Realitatea este că țările pe care le numim democratice sunt de obicei prospere – în majoritatea cazurilor exploatează, direct sau indirect, mâna de lucru ieftină reprezentată de persoane de culoare – și că democrația așa cum o știm nu a existat niciodată decât în țări maritime sau muntoase, adică în țări care se pot apăra fără să aibă nevoie de o armată permanentă uriașă. Democrația se asociază cu – probabil necesită – condiții de viață favorabile; ea nu a înflorit niciodată în state sărace și militarizate. Se spune că, dacă Anglia și-ar pierde poziția ferită, s-ar întoarce rapid la niște metode politice la fel de barbare ca acelea din România. Mai mult decât atât, orice guvernare, democratică sau totalitară, se bazează până la urmă pe forță. Nici un guvern nu poate arăta și nu arată nici cel mai mic respect pentru „drepturile” democratice atunci când este amenințat serios – decât dacă intenționează să se lase răsturnat. O țară democratică implicată într-un război disperat este forțată, în aceeași măsură ca și o autocrație sau un stat fascist, să recruteze soldați, să-i oblige pe cetățeni să muncească, să-i închidă pe defetiști, să interzică ziarele rebele; cu alte cuvinte, nu se poate salva de la distrugere decât încetând să mai fie democratică. Lucrurile pentru care ar trebui să lupte sunt mereu abandonate imediat ce începe lupta.

Cam astea sunt, pe scurt, argumentele contra democrației „burgheze”, invocate deopotrivă de fasciști și de comuniști, deși cu diferențe de prioritate. Trebuie să recunoaștem că fiecare dintre ele are mai mult decât un sâmbure de adevăr. Și totuși, de ce toată această argumentație este falsă în esență – căci oricine a crescut într-o țară democratică știe aproape instinctiv că ceva nu e în regulă cu ea?

În neregulă cu această bine-cunoscută discreditare a democrației este că nu poate explica diferite elemente de fapt. Diferențele reale dintre o țară și alta în ceea ce privește situația socială și comportamentul politic sunt cu mult mai mari decât poate explica orice teorie care anulează legi, obiceiuri, tradiții etc. pe motiv că ar fi doar „suprastructură”. Pe hârtie este foarte simplu de demonstrat că democrația e „cam la fel ca” (sau „la fel de rea ca”) totalitarismul. Există lagăre de concentrare în Germania; dar sunt lagăre de concentrare și în India. Evreii sunt persecutați pretutindeni unde domnește fascismul; dar cum rămâne cu legile apartheidului din Africa de Sud? Onestitatea intelectuală este o crimă în orice țară totalitară; însă nici măcar în Anglia nu e tocmai profitabil să spui și să scrii adevărul. Aceste paralele pot continua la nesfârșit. Însă argumentul implicit este întotdeauna că o diferență de grad nu e o diferență. Este adevărat, de exemplu, că în țările democratice există persecuție politică. Întrebarea este cât de multă. Câți refugiați au fugit din Marea Britanie sau din întregul Imperiu Britanic în ultimii șapte ani? Și câți din Germania? Câți oameni pe care îi cunoașteți personal au fost bătuți cu bastoane de cauciuc sau forțați să înghită litri de ulei de ricin? Cât de periculos vi se pare să intrați în cea mai apropiată cârciumă și să vă exprimați părerea că acesta este un război capitalist și că ar trebui să nu mai luptăm? Puteți să indicați ceva din istoria recentă a Marii Britanii sau a Statelor Unite care să se compare cu „Noaptea cuțitelor lungi”, cu procesele troțkiștilor, cu pogromul ce a urmat asasinării lui vom Rath? Ar putea un articol echivalent cu cel pe care îl scriu acum să fie tipărit în vreo țară totalitară, fie ea comunistă, fascistă ori segregaționistă?

 

„Până nu demult se considera cuviincios să pretinzi că toți oamenii sunt cam la fel”

Din The Lion and the Unicorn(februarie 1941)

În momentul când scriu aceste rânduri, pe deasupra capului meu zboară niște oameni foarte civilizați, încercând să mă ucidă. Nu mă dușmănesc pe mine, personal, mai mult decât eu pe ei. Vorba ceea, „își fac doar datoria”. Cei mai mulți dintre ei, nu mă îndoiesc, sunt niște oameni de treabă ce respectă legea, niște indivizi cărora nu le-ar trece vreodată prin cap să omoare pe cineva în viața lor obișnuită. În același timp, dacă vreunul va reuși să mă spulbere cu o bombă bine plasată nu înseamnă că nu va mai dormi bine la noapte din cauza asta. El își slujește patria, care are puterea de a-l absolvi de rău.

Nimeni nu poate vedea lumea modernă așa cum este ea dacă nu recunoaște forța covârșitoare a patriotismului, a loialității față de propria națiune. În anumite circumstanțe patriotismul se poate deteriora, la anumite niveluri de civilizație nu există, dar ca forță pozitivă nu are egal. Creștinismul și Internaționala socialistă sunt șubrede