De asemenea, trebuie admis că demarcațiile dintre o națiune și alta se întemeiază pe diferențe reale de perspectivă. Până nu demult se considera cuviincios să pretinzi că toți oamenii sunt cam la fel, dar, de fapt, oricine are ochi să vadă știe că în general comportamentul uman diferă foarte mult de la o țară la alta. Anumite lucruri care s-ar putea întâmpla într-o țară nu s-ar putea întâmpla în alta. „Noaptea cuțitelor lungi” declanșată de Hitler, de pildă, nu s-ar fi putut întâmpla în Anglia. Iar printre popoarele occidentale, englezii sunt cu totul aparte, lucru cumva demonstrat implicit de faptul că străinii nu prea sunt atrași de modul nostru de viață. Puțini europeni suportă să trăiască în Anglia și chiar și americanii se simt adesea mai în largul lor în Europa continentală.

Atunci când te întorci în Anglia dintr-o țară străină, ai imediat senzația că respiri alt aer. Chiar din primele minute zeci de detalii concură spre a-ți crea această impresie. Berea e mai amară, monedele sunt mai grele, iarba mai verde, reclamele mai atrăgătoare. Mulțimile de oameni din marile orașe, cu chipurile lor grăsuțe și blajine, cu dinții stricați și aerul afabil, sunt altfel decât europenii de pe continent. Apoi vastitatea Angliei te înghite și pentru o vreme pierzi sentimentul că întreaga națiune are ceva unic care îi este caracteristic. Oare chiar există națiuni? Oare nu suntem pur și simplu 46 de milioane de indivizi, toți diferiți? Iar diversitatea – ce haos! Clămpănitul saboților din orășelele industriale din Lancashire, tot acel du-te-vino al camioanelor de pe Great North Road, cozile din fața agențiilor de plasare a forței de muncă, clinchetul flipperelor în puburile din Soho, fetele bătrâne pe bicicletă ducându-se la împărtășanie prin ceaţa dimineților de toamnă – toate acestea nu sunt decât fragmente, dar niște fragmente caracteristice ale imaginii Angliei. Cum să poți distinge un tipar comun în toată harababura asta?

Dar, dacă vorbești cu niște străini, dacă citești cărți sau ziare străine, ajungi iarăși la aceeași constatare. Da, civilizația engleză are ceva aparte, ceva distinctiv. Este o cultură la fel de individuală ca și cea a Spaniei. Pe undeva are legătură cu mic dejunurile copioase și duminicile mohorâte, orășelele pline de fum și drumurile șerpuite, câmpurile verzi și cutiile roșii de scrisori. Are un farmec aparte. În plus, e un continuum, se prelungește spre viitor și vine din trecut, are în sine ceva durabil, ca o creatură vie. Ce poate avea în comun Anglia anului 1940 cu Anglia anului 1840? Dar tu ce ai în comun cu copilul de 5 ani a cărui fotografie o păstrează mama ta pe polița șemineului? Nimic altceva decât că, întâmplător, ești tot tu.

[...] În Anglia fanfaronii și agitatorii, cei care intonează „Rule, Britannia!” nu sunt decât o minoritate. Patriotismul oamenilor de rând nu este exprimat și nici măcar conștient. Din istoria lor nu rețin numele nici unei victorii militare. Literatura engleză, la fel ca alte literaturi, este plină de poeme despre bătălii, însă trebuie subliniat că acelea care și-au câștigat un soi de popularitate vorbesc întotdeauna despre dezastre și retrageri. Nu există nici un poem popular despre Trafalgar sau Waterloo, de pildă. Armata lui sir John Moore, prinsă într-o luptă disperată în ariergardă la La Coruña, înainte de a se reîmbarca (exact ca la Dunkirk!), este mai incitantă decât o victorie strălucită. Cel mai emoționant poem de luptă în limba engleză este despre o brigadă de cavalerie care a atacat în direcția greșită. Iar din ultimul război, cele patru nume care chiar s-au întipărit în memoria colectivă sunt Mons, Ypres, Gallipoli și Passchendaele, toate niște dezastre. Numele marilor bătălii care în cele din urmă au spulberat armatele germane pur și simplu nu sunt cunoscute de publicul larg.

Motivul pentru care antimilitarismul englez îi dezgustă pe observatorii străini este că el nu ține seama de existența Imperiului Britanic. Asta cam miroase a ipocrizie. La urma urmei, englezii s-au înstăpânit peste un sfert din globul pământesc și păstrează controlul asupra acestuia grație uriașei lor flote militare. Cum îndrăznesc să schimbe macazul și să spună că războiul este imoral?

Este adevărat că englezii sunt ipocriți apropo de imperiul lor. În cazul clasei muncitoare, această ipocrizie constă în faptul că oamenii nu știu că imperiul există. Însă aversiunea lor față de armatele permanente este un instinct cât se poate de sănătos. O marină militară mobilizează mult mai puține efective și este o armă îndreptată către exterior care nu poate afecta direct politica internă. Dictaturi militare sunt peste tot, însă nu există nici o dictatură navală. Ceea ce detestă cu toată ființa lor englezii din aproape toate clasele sunt genul de ofițer arogant, clinchetul pintenilor și tropăitul bocancilor. Cu zeci de ani înainte să audă cineva de Hitler, cuvântul prusac avea în Anglia cam aceeași semnificație pe care o are astăzi termenul nazist. Atât de adânc înrădăcinat este acest sentiment, încât de o sută de ani ofițerii din armata britanică, pe timp de pace, poartă mereu haine civile atunci când nu sunt de serviciu.

Un indicator rapid, dar destul de corect al atmosferei sociale dintr-o țară este pasul de defilare al armatei sale. O paradă militară este de fapt un soi de dans ritual, ca un fel de balet, exprimând o anumită filosofie de viață. Marșul nazist, de pildă, este una dintre cele mai oribile imagini din lume, cu mult mai terifiantă decât un bombardier în picaj. Pur și simplu este o demonstrație de forță primitivă; într-un mod cât se poate de conștient și de intenționat, te duce cu gândul la imaginea unui bocanc strivind o față. Urâțenia e parte a esenței sale, căci ceea ce spune este: „Da, sunt hidos,