dar să nu cutezi să râzi de mine”, ca grimasa brutei care își sfidează victima. De ce nu se folosește în Anglia acest „pas de gâscă”? Sunt, slavă Domnului, destui ofițeri ai armatei care ar fi foarte încântați să introducă așa ceva. Nu se folosește pentru că oamenii de pe stradă ar izbucni în râs. Dacă depășește o anumită limită, ostentația militară nu este posibilă decât în țări unde oamenii de rând nu îndrăznesc să râdă de armată. Italienii au adoptat acest pas de defilare în momentul când Italia a intrat definitiv sub control german şi, cum era de așteptat, nu îl fac la fel de bine ca nemții. Guvernul de la Vichy, dacă supraviețuiește, cu siguranță va introduce o disciplină de paradă mai rigidă în ceea ce a mai rămas din armata franceză. În armata britanică mișcările sunt rigide și complicate, amintind de secolul al XVIII-lea, dar fără o aroganță ostentativă; marșul este doar un mers cadențat. Aparține unei societăți care este condusă cu sabia, fără îndoială, dar o sabie ce nu trebuie niciodată scoasă din teacă.

Și totuși, pașnica civilizație engleză este plină de barbarii și anacronisme. Dreptul nostru penal este la fel de depășit ca și muschetele din Turnul Londrei. În locul soldatului din batalioanele de asalt naziste noi avem personajul acesta tipic englezesc, judecătorul care condamnă la spânzurătoare, un tiran bătrân suferind de gută cu o mentalitate de secol XIX, ce pronunță sentințe sălbatice. În Anglia oamenii încă sunt spânzurați și biciuiți cu „pisica cu nouă cozi”. Aceste două pedepse nu sunt doar crude, ci și obscene, însă niciodată nu au fost proteste cu adevărat populare care să le denunțe. Oamenii le acceptă (și Dartmoorul, și Borstalul) aproape așa cum îndură clima. Sunt parte a „legii”, care se presupune că este imuabilă.

Aici ajungem la una dintre cele mai remarcabile trăsături ale englezilor: respectul pentru constituționalism și legalitate, credința în „lege” ca în ceva mai presus de stat și mai presus de individ, ceva care este crud și stupid, evident, însă incoruptibil.

Nu că și-ar închipui cineva că legea este echitabilă. Toată lumea știe că există o lege pentru bogați și alta pentru săraci. Însă nimeni nu acceptă implicațiile acestui lucru, toți consideră de la sine înțeles că legea, așa cum este ea, trebuie respectată și se simt revoltați atunci când nu se întâmplă așa. Replici de genul „Nu pot să mă aresteze; n-am făcut nimic rău” sau „Nu pot face asta; e ilegal” sunt parte a stării de spirit din Anglia. Dușmanii declarați ai societății sunt la fel de convinși de acest lucru ca oricine altcineva. Vedem asta în cărți despre viața în închisoare precum Walls Have Mouths de Wilfred Macartney sau Jail Journey de Jim Phelan, în imbecilitățile solemne proferate la procesele celor ce refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conștiință, în scrisorile trimise unor ziare de eminenți profesori marxiști, denunțând cutare sau cutare „denegare a justiției britanice”. Toată lumea crede în adâncul sufletului că legea poate și trebuie să fie și, în ansamblu, va fi administrată imparțial. Ideea totalitaristă că nu există lege, ci doar putere nu a prins niciodată rădăcini. Chiar și intelighenția a acceptat-o doar în teorie.

O iluzie poate deveni o jumătate de adevăr, o mască poate schimba expresia feței. Argumentele familiare potrivit cărora democrația este „cam la fel” sau „la fel de rea” ca totalitarismul nu țin niciodată cont de asta. Toate argumentele de acest fel nu spun de fapt decât că jumătate de pâine e același lucru cu lipsa pâinii. În Anglia încă se crede în concepte precum dreptatea, libertatea și adevărul obiectiv. Or fi ele iluzii, dar sunt niște iluzii foarte puternice. Credința în ele influențează comportamentul, viața națiunii este diferită datorită lor. Ca dovadă, uită-te în jur. Unde sunt bastoanele de cauciuc, unde este uleiul de ricin? Sabia e tot în teacă, iar atât timp cât rămâne acolo, corupția nu poate depăși un anumit punct. Sistemul electoral englez, de pildă, este o fraudă aproape pe față. În vreo zece feluri evidente este manipulat în interesul clasei înstărite. Dar, dacă nu se schimbă profund mentalitatea, nu poate deveni cu totul corupt. Nu ajungi la cabina de vot şi găsești acolo niște indivizi cu revolvere care să-ți spună cum să votezi, nici nu se falsifică numărarea buletinelor, nici nu se dă mită pe față. Chiar și ipocrizia este o pavăză puternică. Judecătorul ce condamnă la spânzurătoare, moșneagul ăla diabolic cu robă purpurie și perucă din păr de cal, pe care nu îl vei face să priceapă în ce secol trăiește decât cu dinamita, dar care tot va interpreta legea ca la carte și nu va primi mită nici în ruptul capului, este una dintre figurile emblematice ale Angliei. Este simbolul unui amestec ciudat de realitate și iluzie, democrație și privilegii, grosolănie și decență, al subtilei rețele de compromisuri prin care națiunea își păstrează forma familiară.

 

„Presa engleză este cinstită sau necinstită?”

Din The Lion and the Unicorn(februarie 1941)

În acest moment, după un an de război, pe străzi se vând, aproape fără opreliști, ziare și broșuri care bălăcăresc guvernul, îl laudă pe dușman și cer capitularea. Iar asta nu din respect pentru libertatea de expresie, cât dintr-o percepție simplă că lucrurile astea nu au nici o importanță. Nu e nici un pericol să permiți vânzarea unei publicații ca Peace News, deoarece este sigur că 95% din populație nu va vrea niciodată s-o citească. Națiunea este legată cu un lanț nevăzut. În vremuri normale, în orice moment clasa aflată la putere ne fură, ne conduce prost, ne sabotează, ne bagă în situații de rahat; însă, dacă opinia publică s-ar face cu adevărat auzită, dacă guvernanții ar primi de jos