class="p1">În timp ce reflecta, în cea mai mare grabă, la toate astea, fără a se putea hotărî să se scoale – iar deşteptătorul tocmai arăta trei sferturi – cineva ciocăni uşurel la uşa de lângă capul patului. „Gregor, strigă o voce – era a mamei – e şapte fără un sfert. N-aveai de gând să pleci la drum?” Ce voce blândă! Gregor se sperie singur, când îşi auzi glasul cu care răspunse: era, fără îndoială, vocea lui de totdeauna, dar în ea se amesteca, venind parcă de undeva, din adânc, un piuit dureros, pe care nu-l putea reţine şi care făcea ca toate cuvintele să nu fie clare decât în primul moment, după care rezonanţa lor se deforma într-atât, încât nici nu-ţi mai dădeai seama dacă ai auzit cu adevărat bine sau nu. Gregor ar fi vrut să răspundă pe larg şi să explice totul, dar, în împrejurările de faţă, se mărgini doar să spună: „Da, da, mulţumesc mamă, mă scol îndată”. Datorită uşii de lemn, schimbarea vocii lui Gregor nu se putu observa de-afară, de vreme ce mama fu satisfăcută de acest răspuns şi plecă târşindu-şi paşii. Dar scurta discuţie atrase atenţia celorlalţi membri ai familiei asupra faptului că, în ciuda oricăror aşteptări, Gregor mai era încă acasă; şi iată-l numaidecât pe tatăl său bătând încetişor, dar cu pumnul, în uşa laterală. „Gregor! Gregor! strigă el, ce s-a întâmplat?” Apoi, după o scurtă tăcere îl soma încă o dată, cu glas mai gros: „Gregor! Gregor!” La cealaltă uşă laterală îl chema încet, tânguitor, sora lui: „Gregor! Nu te simţi bine? Ai nevoie de ceva?” Gregor răspunse în ambele direcţii: „Sunt gata, uite-mă”, şi se strădui ca, printr-o articulare cât mai îngrijită şi prin intercalarea unor lungi pauze între cuvinte, să înlăture din glasul lui tot ce ar fi putut părea surprinzător. Tatăl lui se şi întoarse la micul dejun, dar sora continuă în şoaptă: „Gregor, deschide, te implor!” Lui Gregor, însă, nici prin gând nu-i trecea să deschidă, aşa că binecuvântă obiceiul, dobândit în cursul călătoriilor, de-a încuia toate uşile în timpul nopţii, chiar şi acasă.

Mai întâi voia să se scoale în linişte, nestingherit, să se îmbrace şi mai ales să-şi mănânce micul dejun, şi abia după aceea să chibzuiască ce era de făcut, întrucât băgase de seamă că, în pat, nu-şi putea aduna gândurile. Îşi aminti cum uneori, stând culcat, simţea o uşoară durere, pricinuită probabil de faptul că dormise într-o poziţie incomodă, şi cum durerea aceasta pierea, ca o simplă nălucire, de îndată ce se scula; şi fu nespus de curios să vadă cum se vor sfârşi halucinaţiile lui de astăzi. Nu se îndoia câtuşi de puţin că schimbarea vocii nu era altceva decât simptomul prevestitor al unei răceli straşnice, boala profesională a tuturor voiajorilor.

Îi fu foarte uşor să dea plapuma la o parte: nu trebui decât să se umfle puţin şi ea căzu de la sine. Mai departe însă, îi veni foarte greu, întrucât era neobişnuit de lat la trup. Ar fi avut nevoie de mâini şi de picioare, pentru a se ridica în sus; dar, în locul acestora, n-avea decât nenumăratele picioruşe, care se mişcau necontenit în toate felurile şi pe care, în plus, nici măcar nu le putea stăpâni. Dacă, la un moment dat, voia să îndoaie unul din ele, atunci acesta era primul care se întindea; şi dacă, totuşi, izbutea până la urmă să execute cu el mişcarea dorită, celelalte se frământau, între timp, ca scăpate de sub control şi păreau cuprinse de o agitaţie dureroasă. «Numai să nu stau degeaba în pat», îi trecu lui Gregor prin minte.

Întâi vru să coboare cu jumătatea inferioară a corpului, dar această parte, pe care de altfel încă nici n-o văzuse şi despre care nu-şi putea face o idee precisă, se dovedi foarte greu de urnit din loc; totul mergea nespus de încet; şi când, în cele din urmă, cuprins de o furie aproape sălbatică, îşi adună puterile şi-şi făcu vânt înainte, fără a ţine seama de nimic, constată că greşise direcţia şi se lovi puternic de tăblia de la picioarele patului; iar din pricina durerii tăioase care îl săgeta înţelese că tocmai partea inferioară a corpului era, pentru moment, probabil cea mai sensibilă.

De aceea încercă să coboare mai întâi cu jumătatea superioară a trupului şi întoarse, precaut, capul spre marginea patului. Lucrul acesta fu mai uşor de realizat şi, în ciuda lăţimii şi greutăţii, masa corpului urmă şi ea, încet, întoarcerea capului. Dar când se văzu, în cele din urmă, cu capul suspendat în gol, în afara patului, se temu să mai înainteze în felul acesta, întrucât, dacă şi-ar fi dat în sfârşit drumul să cadă astfel, ar fi trebuit să se întâmple o adevărată minune ca să nu se aleagă cu o rană la cap. Şi, în nici un caz, nu trebuia să-şi piardă cunoştinţa; aşa că, preferă să rămână în pat.

Dar când, după ce repetă efortul, oftă adânc, căci se pomeni iarăşi în aceeaşi poziţie şi când îşi mai văzu şi picioruşele luptându-se aprig între ele, fără a putea găsi modalitatea de a le potoli şi de a le orândui mişcările, îşi spuse din nou că e imposibil să mai rămână în pat şi că lucrul cel mai înţelept era să facă orice sacrificiu, dacă întrevedea măcar o speranţă, cât de mică, să poată scăpa de acolo. Totodată nu pierdu însă prilejul să-şi amintească, printre picături, că e preferabil să chibzuiască liniştit şi chiar cât se poate de liniştit, decât să ia hotărâri disperate. În asemenea clipe îşi aţintea ochii pe fereastră, dar din păcate priveliştea ceţii matinale, care ascundea privirilor până şi clădirile de pe cealaltă parte a străzii, nu-i putea insufla nici încredere şi nici vioiciune. «-S-a şi făcut şapte, îşi spuse el, când auzi ceasul bătând din nou, s-a şi făcut şapte şi încă nu s-a ridicat ceaţa.» Şezu câtăva vreme liniştit, abia respirând, de parcă ar fi aşteptat ca liniştea desăvârşită să se reinstaureze, poate, o situaţie reală şi firească. Apoi îşi spuse însă: