«Când o bătea şapte şi un sfert, trebuie să fiu de mult în picioare. De altfel chiar şi până atunci va veni cineva de la magazin, ca să întrebe de mine, întrucât magazinul se deschide înainte de şapte.» Şi începu să se legene, pentru a-şi face vânt, jos din pat, cu tot trupul o dată. Dacă-şi va da drumul să cadă în felul acesta, atunci capul, pe care avea de gând să-l ridice cât mai sus în timpul căderii, va scăpa probabil fără nici o leziune. Spatele i se părea rezistent; cu siguranţă că nu va avea nimic de suferit cu ocazia căderii pe covor. Cea mai mare grijă i-o pricinuia însă perspectiva zgomotului puternic, care urma să se producă şi care avea să trezească, îndărătul uşilor, dacă nu spaimă, măcar îngrijorare. Dar trebuia să accepte şi acest risc.

Când Gregor ajunse cu jumătatea corpului afară din pat – noua metodă era mai mult joc decât efort, nu trebuia decât să se legene într-una, ritmic – îi fulgeră prin minte, cât de uşor ar fi totul, dacă i-ar da cineva o mână de ajutor. Doi oameni puternici – se gândi la tatăl său şi la slujnică – ar fi fost întru totul de ajuns; n-ar fi trebuit decât să vâre mâinile sub spinarea lui boltită, să-l ridice astfel din pat, apoi să se aplece cu povara şi să aştepte atenţi, până când se va răsturna printr-un salt pe podea, unde picioruşele îşi vor afla – de bună seamă – un rost. Dar, făcând totuşi abstracţie de faptul că uşile erau încuiate, trebuia oare, cu adevărat, să strige după ajutor? Cu toată situaţia tragică în care se afla, nu se putu stăpâni să nu zâmbească, în clipa când îi trecu prin minte asemenea idee. Ajunsese atât de departe încât, când se legăna mai tare, abia îşi mai putea ţine echilibrul; trebuia să ia acum o hotărâre decisivă, întrucât mai erau cinci minute până la şapte şi un sfert – când se auzi deodată soneria de la intrare. «E cineva de la magazin», îşi spuse el aproape înlemnit, în timp ce picioruşele se zbăteau cu atât mai grăbite. Vreme de-o clipă domni linişte. «Nu-i deschide nimeni», gândi Gregor, cuprins de o speranţă nesăbuită. Dar, după puţin, servitoarea se duse la uşă, fireşte ca întotdeauna, cu paşi îndesaţi, şi deschise. Lui Gregor nu-i trebui să audă decât primul cuvânt de salut al vizitatorului şi ştiu cine era – însuşi procuristul. De ce numai el, Gregor, era condamnat să muncească la o firmă, unde, la cea mai mică abatere, se trezeau neîntârziat cele mai grave bănuieli? Erau oare toţi salariaţii, fără excepţie, nişte pungaşi? Nu se găsea printre ei nici un om vrednic de încredere, devotat, pe care să-l mustre conştiinţa când nu putea folosi pentru firma lui câteva ceasuri din cursul dimineţii, sau care să fie în imposibilitate de-a se da jos din pat? N-ar fi fost oare suficient dacă trimeteau un practicant să întrebe ce s-a întâmplat cu el – bineînţeles dacă această investigaţie era neapărat necesară? Trebuia oare să vină numaidecât procuristul însuşi, pentru a arăta întregii familii, care n-avea nici o vină, că cercetarea acestor împrejurări suspecte nu putea fi încredinţată decât priceperii lui? Şi, mai mult ca o consecinţă a enervării care-l cuprinsese în urma acestui raţionament, decât ca rezultat al unei adevărate hotărâri, Gregor îşi făcu vânt cu toată forţa, jos din pat. Se auzi o buşitură puternică, dar nu era un zgomot propriu-zis. Căderea fusese întrucâtva amortizată de covor; de altfel şi spinarea lui Gregor se dovedise mai elastică decât îşi închipuise el însuşi, aşa că sunetul înăbuşit al căderii nu alarmase pe nimeni. Dar capul nu şi-l feri cu destulă grijă şi se lovi; de necaz şi durere, îl întoarse într-o parte şi-l frecă de covor.

„Acolo, înăuntru, a căzut ceva”, vorbi procuristul în camera din stânga. Gregor încercă să-şi imagineze, dacă nu i s-ar putea întâmpla şi procuristului, într-o bună zi, ceea ce păţise el azi; de fapt, trebuia admisă existenţa unei asemenea posibilităţi. Dar, ca un fel de răspuns brutal la această întrebare, procuristul făcu acum câţiva paşi îndesaţi prin camera alăturată, scârţâindu-şi ghetele de lac. Din camera aflată în dreapta, vorbi în şoaptă sora, pentru a-şi preveni fratele: „Gregor, a venit procuristul – „Ştiu”, răspunse Gregor ca pentru sine; dar nu îndrăzni să ridice glasul atât de mult, încât să-l poată auzi şi sora lui.

„Gregor, spuse apoi tatăl din camera din stânga, a venit domnul procurist şi se interesează de ce n-ai plecat cu trenul de dimineaţă. Nu ştim ce să-i răspundem. De altfel, vrea să-ţi vorbească personal. Aşa că te rog să deschizi uşa. Fireşte că va avea bunătatea să scuze dezordinea din camera ta.” „Bună dimineaţa, domnule Samsa!” strigă între timp procuristul, prietenos. „Nu se simte tocmai bine, spuse mama către procurist, în vreme ce tatăl încă mai vorbea cu Gregor prin uşă, nu se simte bine, credeţi-mă, domnule procurist. Altfel cum ar putea Gregor să piardă trenul! Băiatului nu-i stă mintea la altceva, decât la magazin. Mai că-mi vine să mă şi supăr uneori, fiindcă niciodată nu iese seara în oraş; iată, sunt opt zile de când n-a mai plecat în provincie şi seară de seară a stat acasă. Şade la masă alături de noi şi citeşte liniştit ziarul sau studiază mersul trenurilor. Pentru el este o adevărată distracţie să-şi treacă timpul lucrând traforaj. Aşa, de pildă, în vreo două-trei seri a sculptat o mică ramă; o să vă minunaţi cât e de frumoasă: a atârnat-o la el în odaie; o puteţi vedea, de-ndată ce va deschide uşa. De altfel sunt bucuroasă că aţi venit la noi, domnule procurist; fără dumneavoastră nu l-am fi putut face pe Gregor să ne deschidă uşa; este atât de încăpăţânat! Şi sunt sigură că nu se simte bine de loc, cu toate că azi-dimineaţă n-a vrut să recunoască.” „Vin numaidecât”, articula Gregor încet şi cu grijă, dar nu se clinti pentru a nu pierde nici un cuvânt din discuţia de-alături. „Nici nu-mi pot