explica altfel lucrurile, doamna, afirmă procuristul, să sperăm că nu e nimic grav. Deşi, pe de altă parte, trebuie să spun că noi, oamenii de afaceri, din fericire sau din nenorocire, cum vreţi s-o luaţi, trebuie să trecem foarte adesea peste micile noastre suferinţe, arunci când nu e vorba de afaceri.” „Ei bine, poate să intre acum la tine domnul procurist?” întrebă tatăl nerăbdător şi bătând din nou în uşă. „Nu”, răspunse Gregor.

În camera din stânga se făcu o linişte penibilă, în cea din dreapta sora începu să plângă, suspinând încetişor.

De ce nu se duce sora lui dincolo, la ceilalţi? Probabil că abia s-a sculat din pat şi că încă n-a apucat să se îmbrace. Şi de ce plânge, la urma urmei? Pentru că el nu se da jos din pat, ca să-i deschidă procuristului? Pentru că era ameninţat să-şi piardă slujba şi, în cazul acesta, patronul va începe din nou să-i sâcâie pe părinţi cu vechile lui pretenţii? Griji cu totul inutile, pentru moment. Gregor încă mai era lângă ei şi nici prin gând nu-i trecea să-şi părăsească familia la ananghie. Deocamdată, fireşte, zăcea întins pe covor şi oricine ar fi ştiut în ce stare se află nu i-ar fi putut pretinde cu tot dinadinsul să-i deschidă procuristului. Dar aceasta mică impoliteţă, pentru care va găsi uşor, mai târziu, o scuză plauzibilă, nu putea fi un motiv de concediere imediată a lui Gregor. Şi Gregor îşi spuse că ar fi mult mai rezonabil acum să-l lase în pace şi să nu-l tulbure cu bocetele şi insistenţele lor. Dar, desigur, motivul care îi neliniştea pe ceilalţi şi le scuza comportarea era incertitudinea.

„Domnule Samsa, strigă acum procuristul, ridicând vocea, ce înseamnă asta?! Te baricadezi acolo, în camera dumitale, nu răspunzi decât cu da şi nu, le faci griji inutile părinţilor şi – în treacăt fie zis – îţi neglijezi îndatoririle profesionale într-un mod inadmisibiL. Îţi vorbesc aici în numele părinţilor şi al şefului dumitale şi te rog foarte serios să ne dai numaidecât o explicaţie lămurită. Sunt uimit, sunt foarte uimit. Te credeam un băiat aşezat, cuminte, şi iată că, dintr-o dată, mi se pare că începi să ne terorizezi cu toanele dumitale nesăbuite. Azi-dimineaţă, şeful a făcut aluzie la o interpretare posibilă a lipsei dumitale – se referea la încasările care ţi-au fost încredinţate deunăzi – dar eu am respins-o, garantând aproape cu cuvântul meu de onoare, că nici nu poate fi vorba de asemenea explicaţie. Dar acum sunt nevoit să iau act de încăpăţânarea dumitale şi te asigur, domnule Samsa, că aproape mi-a pierit pofta să-ţi mai iau vreodată apărarea. Iar situaţia dumitale nu e câtuşi de puţin dintre cele mai sigure. La început am avut intenţia să-ţi spun toate astea între patru ochi; dar, de vreme ce mă faci să-mi pierd timpul aici în mod inutil, nu văd de ce aş mai ascunde ceva părinţilor dumitale. Află deci că munca dumitale din ultima vreme a fost cu totul nesatisfăcătoare; recunoaştem şi noi că anotimpul nu e prea favorabil pentru afaceri strălucite; dar nu există, şi nici nu poate să existe vreun anotimp, domnule Samsa, în care să nu se încheie afaceri.”

„Dar, domnule procurist, strigă Gregor ieşindu-şi din fire şi uitând, în enervarea sa, de orice precauţie, vă deschid numaidecât, îndată. Am avut o uşoară indispoziţie, o ameţeală care m-a împiedicat să mă scol. Mai sunt încă în pat: dar mă simt din nou în puteri. Chiar acum mă dau jos. Un moment de răbdare, numai. Nu mă simt încă atât de bine, cum mi-am închipuit. Dar mi-a mai trecut. Cum poate veni boala peste om! Aseară, încă, mi-era foarte bine, părinţii mei ştiu şi ei că e aşa; sau, mai exact, aseară am simţit un prim simptom fără importanţă. Ar fi trebuit să ne dăm seama. De ce nu ne-am gândit să anunţăm la magazin! Dar, vezi, totdeauna îţi închipui că ai să învingi boala fără să stai în casă. Domnule procurist! Cruţaţi-mi părinţii. Toate reproşurile pe care mi le faceţi sunt fără temei; de fapt, nu mi s-a spus până acum nici un cuvânt despre asta. Poate că n-aţi văzut ultimele comenzi pe care le-am expediat. De altfel, voi pleca la drum chiar cu trenul de opt; cele câteva ore de odihnă m-au pus pe picioare. Nu vreau să vă pierdeţi timpul, domnule procurist; voi veni numaidecât la magazin; vă rog să fiţi atât de bun să-i comunicaţi asta domnului director şi să-l salutaţi respectuos din partea mea!”

În timp ce rostea această avalanşă de cuvinte, fără a şti prea bine ce spune, Gregor se apropie de dulap, cu o uşurinţă ce se datora exerciţiilor anterioare din pat, şi încercă să se ridice, sprijinindu-se de el. Voia într-adevăr să deschidă uşa, să-şi facă apariţia şi să-i vorbească procuristului; era nerăbdător să vadă ce vor spune, când vor da cu ochii de el, toţi cei care-l chemau acum atât de insistent. Dacă se vor înspăimânta, atunci va însemna că nu mai are nici o răspundere şi că poate să fie liniştit. Iar dacă vor primi totul cu bine, atunci nu va mai avea nici un motiv de îngrijorare şi, grăbindu-se puţintel, va putea ajunge într-adevăr la gară, înainte de ora opt. La început alunecă de câteva ori în jos, fiindcă dulapul era lustruit, dar până la urmă se avântă cu toată forţa şi izbuti să se ridice drept în sus; nici nu mai luă seama la durerile din abdomen, oricât erau de ascuţite. Apoi îşi dădu drumul să cadă înainte pe spătarul unui scaun din apropiere şi se prinse cu picioruşele de marginea lui. În acelaşi timp îşi recapătă stăpânirea de sine şi tăcu mâlc, pentru a putea asculta din nou ce spunea procuristul.

„Aţi înţeles măcar un singur cuvânt? îi întrebă procuristul pe părinţi, vreau să sper că nu-şi bate joc de noi?!” „Sfinte Dumnezeule! strigă mama izbucnind în plâns, pesemne că e tare bolnav şi noi îl chinuim, săracul. Grete! Grete!” chemă ea apoi. „Mamă!” ţipă sora, din partea cealaltă, încercând să