comunice cu ea prin pereţii camerei lui Gregor, care era situată la mijloc. „Trebuie să te duci imediat după doctor, Gregor e bolnav. Fuga la doctor. L-ai auzit cum vorbeşte?” „A fost un glas de animal!” îşi dădu cu părerea procuristul şi vocea lui părea să răsune în surdină prin comparaţie cu strigătele mamei. „Anna! Anna! izbucni tatăl alergând prin antreu spre bucătărie şi bătând din palme, adu numaidecât un lăcătuş!” Şi iată-le pe cele două fete alergând prin antreu şi foşnindu-şi fustele (oare când se îmbrăcase Grete atât de repede?); apoi deschiseră în pripă uşa de la intrare, dar nimeni n-o mai auzi trântindu-se din nou; probabil că o lăsaseră deschisă, aşa cum se întâmplă de obicei în casele unde s-a abătut o mare nenorocire.

Gregor era acum mult mai liniştit. Aşadar, cuvintele sale nu se mai înţelegeau, cu toate că lui i se păruseră desluşite, mai desluşite ca-nainte, poate pentru că i se obişnuise urechea. Oricum, însă, începuseră să-şi dea seama că i se întâmplase ceva anormal şi erau gata să-i vină într-ajutor. Sângele rece şi siguranţa cu care luaseră primele măsuri îl îmbărbătară. Se simţea reintegrat în societatea oamenilor şi nădăjduia isprăvi măreţe şi surprinzătoare din partea medicului şi a lăcătuşului, deopotrivă, fără a face de fapt vreo deosebire între ei. Pentru a-şi drege şi limpezi vocea în vederea discuţiilor ce aveau să urmeze, tuşi puţin, fireşte străduindu-se s-o facă cât mai încetişor cu putinţă, întrucât era posibil ca şi acest zgomot să sune altfel decât o tuse omenească – şi nu era sigur că îşi va mai putea da seama de o eventuală deosebire. Între timp se făcuse linişte adâncă în camera alăturată.

Poate că părinţii şedeau la masă cu procuristul şi se sfătuiau, poate că erau cu toţii lângă uşă şi trăgeau cu urechea.

Gregor se târî încet spre uşă, sprijinindu-se de scaun; ajuns acolo, lăsă scaunul, se izbi în uşă şi se ţinu drept, rezemându-se de ea – capetele rotunjite ale picioruşelor secretau o substanţă lipicioasă; apoi se odihni o clipă de efortul făcut. După aceea se căzni să răsucească încet cu gura cheia în broască. Dar cu ce să apuce cheia? Din păcate, se părea că n-avea dinţi ca toţi dinţii, în schimb mandibulele erau foarte puternice; cu ajutorul lor izbuti chiar să clintească puţin cheia, neluând în seamă faptul că se rănise, fără îndoială, de vreme ce din gură îi curgea un lichid cafeniu, care se prelingea pe cheie şi picura pe podele. „Ascultaţi, spuse procuristul din camera de-alături, întoarce cheia în broască”. Pentru Gregor, această îmbărbătare fu binevenită; ar fi dorit ca toată lumea, şi tata, şi mama, să-i strige: «Hai, Gregor, curaj, dă-i înainte, răsuceşte cheia!» Şi, imaginându-şi că toţi îi urmăreau cu încordare eforturile, muşcă plin de furie cheia, fără a se mai gândi la nimic. Pe măsură ce cheia se răsucea, Gregor ţopăia în jurul broaştei; se ţinea acum doar cu gura şi, după cum era nevoie, se atârna de inelul cheii sau îl apăsa în jos cu toată greutatea corpului. Clinchetul sonor al broaştei, care cedă în cele din urmă îl trezi cu totul la realitate. Răsuflând uşurat, îşi zise: «Iată, n-am avut nevoie de lăcătuş», apoi apăsă cu capul pe clanţă pentru a deschide, în fine, uşa. Întrucât fu nevoit să se dea după uşă, trăgând-o după el, aceasta ajunse să fie larg deschisă şi Samsa încă nu se zărea. Trebui după aceea să ocolească încet canatul deschis, şi anume cu multă atenţie, dacă nu voia să cadă pe spate, cât era de lung, mai înainte de a-şi fi făcut apariţia. Era încă preocupat de această manevră dificilă şi n-avea răgazul să mai fie atent şi la altceva, când îl auzi deodată pe procurist scoţând un „Oh!” sonor, asemeni şuieratului vântului; apoi, procuristul fiind cel mai aproape de uşă, Gregor îl văzu ducându-şi mâna la gura întredeschisă şi trăgându-se încet îndărăt, ca şi cum o forţă invizibilă, de intensitate constantă, l-ar fi împins afară din cameră. Mama – care în ciuda prezenţei procuristului rămăsese cu părul încă răvăşit şi zburlit de somnul nopţii – aruncă mai întâi o privire tatălui, împreunându-şi mâinile, apoi făcu doi paşi spre Gregor şi se prăvăli grămadă, cu fustele înfoiate în jur, în timp ce faţa ei, căzută în piept, nu se mai vedea de loc. Tatăl strânse pumnul cu o mutră duşmănoasă, de parcă ar fi vrut să-l izgonească îndărăt, în camera lui, apoi privi oarecum nesigur în jur, prin odaie, îşi acoperi ochii cu mâinile şi un plâns cu sughiţuri începu să-i scuture pieptul voinic.

Deocamdată Gregor nu înainta în sufragerie, ci se rezemă de celălalt canat al uşii, care era prins cu zăvorul, şi nu-şi arătă corpul decât pe jumătate; iar deasupra acestuia se ivi capul înclinat într-o parte, cu care pândea reacţia celorlalţi. Între timp vremea se mai luminase; de partea cealaltă a străzii se zărea acum limpede un cadru din interminabila clădire neagră-cenuşie din faţă – un spital – cu un şir monoton de ferestre ce străpungeau cu o notă de seriozitate faţada; ploaia continua să cadă, dar numai ca nişte picături mari, bine şi distinct conturate, vizibile fiecare în parte şi rostogolindu-se una câte una pe pământ. Vesela pentru micul dejun se răsfăţa cu îmbelşugare pe masă, întrucât gustarea de dimineaţă era, pentru tatăl lui Gregor, cea mai importantă masă a zilei; adeseori o prelungea ore în şir, făcând între timp lectura diferitelor ziare. Chiar pe peretele opus se afla o fotografie a lui Gregor din vremea milităriei, unde era înfăţişat ca sublocotenent, cu mâna pe mânerul săbiei, zâmbind fără grijă şi parcă impunând respect prin ţinuta şi uniforma lui. Uşa dinspre antreu era deschisă şi, cum nici cea de la intrare nu fusese închisă, se putea vedea palierul scării din faţa apartamentului şi primele trepte care duceau în jos.

„Ei, începu Gregor vorba, conştient de faptul că era singurul care-şi păstrase cumpătul, acum mă voi îmbrăca numaidecât, voi strânge colecţia de eşantioane şi voi pleca. Vreţi să mă lăsaţi sa plec? Vreţi? Vedeţi dar,