domnule procurist, că nu sunt încăpăţânat şi că muncesc cu plăcere; e neplăcut să tot voiajezi, dar n-aş putea trăi fără asta. Încotro plecaţi, domnule procurist? La magazin? Da? Veţi relata totul exact, nu-i aşa? Orice om poate fi pentru o vreme în incapacitate de-a lucra, dar atunci e momentul cel mai potrivit pentru a-ţi aduce aminte de realizările lui anterioare şi a te gândi că mai târziu, de-ndată ce dificultatea va fi învinsă, va depune cu atât mai multă sârguinţă şi strădanie în munca lui. Ştiţi foarte bine cât sunt de îndatorat domnului director. Pe de altă parte port de grijă părinţilor mei şi surorii mele. Sunt la ananghie, însă voi izbuti să ies din nou la liman, prin muncă. Nu-mi îngreunaţi şi mai mult situaţia. Luaţi-mi apărarea la magazin! Ştiu, comis-voiajorul nu este agreat. Toată lumea îşi închipuie că el câştigă din plin şi că duce astfel o viaţă îmbelşugată. Oamenii nu prea au vreun motiv special ca să chibzuiască mai îndeaproape asupra acestor prejudecăţi. Dar dumneavoastră, domnule procurist, cunoaşteţi situaţia mai bine decât tot restul personalului, ba – între noi fie vorba – mai bine chiar decât seful însuşi care, în calitatea lui de patron, se lasă adeseori uşor influenţat în defavoarea unui salariat. Ştiţi de asemenea foarte bine că un comis-voiajor, care mai tot timpul anului lipseşte de la magazin, poate cădea uşor victima clevetirilor, întâmplării sau reclamaţiilor neîntemeiate; împotriva acestora nu se poate apăra, pentru cĂ. De cele mai multe ori, nu află nimic despre ele sau, cel mult, simte tristele lor consecinţe, pe propria lui piele, când se întoarce acasă, istovit de călătorie, şi când nu le mai poate descifra cauzele. Domnule procurist, nu plecaţi fără să-mi spuneţi un cuvânt, din care să înţeleg că-mi daţi dreptate, măcar în parte!”

Dar, la primele cuvinte ale lui Gregor, procuristul se şi întoarse să plece, ţuguindu-şi buzele şi privindu-l doar peste umărul care-i zvâcnea convulsiv. În timp ce Gregor vorbea, procuristul nu stătu o clipă locului, ci fără a-l pierde din ochi, se retrase spre uşă încet, pe nesimţite, ca şi cum un ordin secret i-ar fi interzis să părăsească odaia. Ajunse, în fine, în antreu şi, judecind după mişcarea bruscă cu care îşi trase piciorul la ultimul pas, ai fi zis că duşumeaua sufrageriei îi ardea tălpile. Odată ajuns în antreu, întinse mâna dreaptă spre scară, de parcă ar fi aşteptat de-acolo cine ştie ce izbăvire supranaturală.

Gregor îşi dădu seama că nu-l putea lăsa nicicum pe procurist să plece în asemenea stare de spirit, dacă nu voia să-şi piardă slujba. Părinţii nu sesizaseră prea bine situaţia; în decursul anilor, le intrase în cap ideea că Gregor avea existenţa asigurată, la acest magazin, pentru tot restul vieţii şi, în afară de asta, acum erau atât de copleşiţi de îngrijorarea momentană, încât nu mai erau capabili să privească la viitor. Dar Gregor avea această previziune. Trebuia să-l reţină pe procurist, să-l liniştească şi să-l câştige de partea lui; că doar întreg viitorul lui şi al familiei depindeau de acest lucru! De-ar fi fost măcar sora lui de faţă! Ea era o fată deşteaptă, înţelegea totul; plânsese încă de când Gregor şedea întins pe spate, fără nici o grijă. Şi cu siguranţă că procuristul, care era sensibil la femei, i-ar fi dat ascultare; ea ar fi închis uşa apartamentului şi l-ar fi descântat în antreu, până când i-ar fi spulberat spaima. Dar, tocmai acum, sora lui nu era de faţă, aşa că trebuia să acţioneze chiar Gregor însuşi. Fără a se mai gândi dacă situaţia actuală îi îngăduia să se mişte din loc şi dacă vorbele lui puteau – sau aveau şansa – să fie înţelese, Gregor părăsi canatul de care se sprijinea şi porni pe uşa deschisă, vrând să-l prindă din urmă pe procurist, care se apucase cu amândouă mâinile de balustrada palierului, într-un mod ridicol. Căutând un sprijin, Gregor căzu pe multiplele lui picioruşe şi scoase un strigăt de spaimă. Dar numaidecât simţi, pentru prima oară în dimineaţa aceasta, o senzaţie plăcută de satisfacţie fizică; avea pământul sub picioruşe, iar acestea – după câte îşi putea da seama – îl ascultau de minune, ba chiar ardeau de nerăbdare să-l poarte oriîncotro voia; începu, în fine, să creadă că sfârşitul suferinţelor lui era foarte aproape. Dar, chiar în clipa când clătinându-se pe picioare din cauza trepidării reţinute, căzu pe podea nu departe de mama sa, ba chiar în faţa ei, aceasta, deşi părea cu totul dusă pe gânduri, sări în sus ca arsă, întinse braţele în lături cu degetele răsfirate şi ţipă: „Săriţi, pentru Dumnezeu, ajutor!” Apoi îşi aplecă faţa, de parcă ar fi vrut să-l vadă pe Gregor mai bine, după care fugi pe neaşteptate înapoi, ca scoasă din minţi, uitând că îndărătul ei se află masa încă pusă; se aşeză în grabă pe ea ca o persoană distrată, şi păru să nu observe că, din cana răsturnată, cafeaua se revărsa şuvoi pe covor.

„Mamă, mamă”, spuse Gregor încetişor, cătând în sus spre ea. Pentru o clipă, Gregor uită cu totul de procurist; în schimb, văzând cum curge cafeaua, nu se putu abţine să nu clefăie de câteva ori cu mandibulele, în gol. Văzând aceasta, mama se porni din nou să ţipe; apoi sări de pe masă şi căzu în braţele tatălui, care-i ieşise înainte. Dar Gregor n-avea timp acum să se ocupe de părinţi; procuristul se afla deja pe scară, de unde, cu bărbia rezemată de balustradă, mai aruncă o privire îndărăt. Gregor îşi luă vânt, pentru a-l ajunge cât mai repede din urmă; dar pesemne că procuristul bănuia ceva, întrucât sări dintr-un salt mai multe trepte şi dispăru, după ce mai apucă să strige un,.au!”, care răsună în toată casa. Din păcate, această fugă precipitată a procuristului păru să-l scoată cu totul din minţi şi pe tatăl lui Gregor, care până acum îşi păstrase întrucâtva cumpătul; în loc să alerge după procurist, sau măcar să nu-l împiedice pe Gregor s-o facă, el prinse cu dreapta bastonul, pe care procuristul îl abandonase pe un