obişnuiau să spună părinţii mei. Scopul lor în viaţă era să ne asigure o facultate surorii mele mai mari şi mie, astfel încât noi să avem cele mai mari şanse de reuşită în viaţă. Când, în sfârşit, mi-am luat diploma în 1976 - absolvind strălucit, printre primii din promoţia mea, Universitatea de Stat din Florida, secţia contabilitate - părinţii mei îşi atinseseră scopul. Era încununarea reuşitei vieţii lor. Conform „Planului Principal”, am fost angajată de o importantă firmă de contabilitate, dintre acele cu „opt zerouri”, şi credeam că mă aşteaptă o lungă carieră şi o pensionare la o vârstă nu prea înaintată.

Soţul meu, Michael, a urmat o cale similară. Amândoi proveneam din familii care munceau din greu, dispunând de mijloace modeste, dar cu o puternică etică a muncii. Şi Michael a absolvit strălucit, ba chiar de două ori: mai întâi ingineria şi apoi dreptul. A fost recrutat deîndată de o prestigioasă firmă de avocatură din Washington D.C., specializată în drept de brevetare. Viitorul său părea extrem de luminos, drumul carierei bine definit şi pensionarea timpurie garantată.

Deşi am avut succese în carierele noastre, lucrurile nu au mers cum ne aşteptam. Amândoi am schimbat mai multe posturi - de fiecare dată pentru că aşa era mai bine -, dar fără a se întrezări vreo posibilitate de pensionare. Fondul de pensii nu creştea decât prin contribuţiile personale.

Michael şi cu mine avem o căsnicie minunată, cu trei copii grozavi. Când scriu aceste rânduri, doi dintre ei sunt la facultate, iar cel de-al treilea abia începe liceul. Am cheltuit o avere ca să ne asigurăm că urmează cele mai bune şcoli.

Într-o zi, în 1996, unul dintre copiii mei a venit acasă deziluzionat de şcoală. Era plictisit şi se săturase să înveţe. „De ce trebuie să petrec atâta vreme studiind materii care nu îmi vor fi niciodată cu adevărat de folos în viaţă?” - a protestat el.

Fără să mă gândesc, i-am răspuns: „Pentru că dacă nu iei note mari nu poţi merge la facultate.”

„Indiferent dacă fac sau nu o facultate”, mi-a răspuns el, „eu tot voi fi bogat.”

„Dacă nu termini o facultate n-o să ai o slujbă bună”, i-am răspuns uşor panicată şi îngrijorată, ca orice mamă. „Şi dacă nu vei avea o slujbă bună, cum crezi că ai putea să te îmbogăţeşti?”

Fiul meu mi-a zâmbit superior şi a dat uşor din cap oarecum plictisit. Mai purtaserăm de multe ori această discuţie. S-a strâmbat şi şi-a dat ochii peste cap. Din nou cuvintele mele materne pline de înţelepciune se izbeau de un zid. Nici măcar nu le auzea.

Deşi deştept şi plin de voinţă, el a fost întotdeauna politicos şi respectuos.

„Mămico”, a început el. Urma să mi se ţină mie o predică. „Adaptează-te vremurilor! Priveşte în jurul tău; oamenii cei mai bogaţi nu s-au îmbogăţit datorită studiilor lor. Uită-te la Michael Jordan şi la Madonna. Până şi Bill Gates, care nu a fost primit la Harvard, a înfiinţat Microsoft; acum este cel mai bogat om din America şi nu are decât treizeci şi ceva de ani. Un jucător de baseball poate câştiga până la 4 milioane de dolari pe an, chiar dacă a fost clasat drept «arierat mintal».”

Între noi s-a aşternut o lungă tăcere. Mi-am dat seama dintr-odată că de fapt îl sfătuisem pe fiul meu exact ceea ce mă sfătuiseră la rândul lor părinţii mei. Lumea din jur s-a schimbat, dar sfatul a rămas acelaşi.

O educaţie solidă şi notele mari nu mai asigură reuşita, însă parcă nimeni nu observă asta, în afară de copiii noştri.

„Mămico”, a continuat el, „nu vreau să muncesc la fel de mult ca tine şi ca tata. Voi câştigaţi o grămadă de bani şi trăim într-o casă enormă plină de jucării. Dacă-ţi voi asculta sfatul, voi sfârşi ca voi, muncind tot mai din greu doar pentru a plăti şi mai multe impozite şi pentru a mă afunda în datorii. Nu mai există slujbe sigure; ştiu totul despre restructurări şi rentabilizare. Mai ştiu că absolvenţii de facultate câştiga astăzi mai puţin decât câştigaţi voi atunci când aţi terminat şcoala. Uită-te şi tu la doctori. Nu mai câştigă nici pe departe ca altă dată. Ştiu că nu mă pot bizui pe Asigurările Sociale sau pe pensiile garantate de companii. Trebuie să găsesc noi soluţii.”

Avea dreptate. Îi trebuiau noi soluţii, ca şi mie de altfel. Sfatul părinţilor mei poate că era valabil pentru cei născuţi înainte de 1945, dar putea deveni dezastruos pentru cei ca noi, născuţi într-o lume care se schimbă extrem de rapid. Nu le mai pot spune pur şi simplu copiilor mei: „Mergeţi la şcoală, luaţi note mari şi căutaţi-vă o slujbă sigură.”

Ştiu că trebuie să găsesc noi căi pentru a-mi călăuzi copiii în privinţa studiilor.

Ca mamă, dar şi ca specialist contabil, am fost întotdeauna preocupată de lipsa educaţiei financiare. Mulţi dintre tinerii de astăzi au cărţi de credit încă înainte de a ajunge la liceu, dar nu li s-a ţinut niciodată un curs despre bani sau despre felul în care ar putea să-i investească, ca să nu mai vorbim despre cum funcţionează dobânda la cărţile de credit. Fără să aibă noţiuni financiare şi fără să ştie cum funcţionează banii, ei nu sunt pregătiţi să înfrunte lumea ce-i aşteaptă, o lume care accentuează consumul, şi nu economiile.

Când băiatul meu cel mare, fiind încă student în anul întâi la facultate, s-a îndatorat fără speranţe cu cărţile lui de credit, nu numai că l-am ajutat să-şi distrugă aceste carduri devenite fără valoare, dar am căutat şi un program care să mă ajute să îmi educ copiii în privinţa problemelor financiare.

Anul trecut, soţul meu m-a sunat într-o zi de la birou. „Se află la mine o persoană pe care ar trebui să o cunoşti”, mi-a spus el. „Se numeşte Robert Kiyosaki. Este om de afaceri şi investitor şi tocmai ne solicită un brevet pentru un produs educaţional. Cred că este exact ceea ce căutai demult.”

 

Exact ceea ce căutam

 

Soţul meu, Mike, a fost atât de impresionat de proiectul „circuitul banilor”, noul produs educaţional dezvoltat de Robert Kiyosaki, încât a aranjat să participăm amândoi la o